CARPE DIEM

Dimineaţă, crudă doamnă a vieţii de student...

2010-02-14T20:51:00.000+02:00

Aruncându-mi palma peste ceasul care îmi întrerupea scurta reverie, cu un mormăit lung şi un efort dureros, mă ridicam din patul cald şi primitor. Cu ochii pe jumătate închişi am început ritualul care în fiecare dimineaţă mă ajuta să intru în rândul oamenilor „matinali”. În timp ce mă chinuiam să leg şireturile care se încăpăţânau să îmi alunece printre degetele amorţite de somn, încercam să descopăr mental cine a fost „criminalul” care a inventat cursurile de dimineaţă. Oare numai eu funcţionam mai bine noaptea? Restul oamenilor nu aveau nevoie de mai mult somn? Mai ales de cel de dimineaţă.
Peste zece minute mă aflam în staţia de tramvai, încercând să dau o impresie cât mai relaxată şi neutră faţă de frigul care îmi pătrundea, fără prea mare greutate, prin tricoul care îl trăgeam tot mai strâns pe trup. Eram pe undeva încântat că nu locuiam în cămin, având o mică garsonieră, echipată cu tot ce aveam nevoie şi mai mult.
Dârdâind de frig, am văzut tramvaiul care urma să mă ducă până la colţul străzii unde îmi era facultatea, respectiv într-un capăt opus al oraşului. Începui să mă joc nerăbdător cu biletul printre degete. Îmi cumpărasem de data aceasta pentru a fi liniştit în cazul unui control; nu mă simţeam în stare să o iau la fugă după ce eram coborât la prima staţie... din nou.
Mă aşezasem pe scaunul cel mai apropiat de uşă, evitând să fiu înghesuit la coborâre – ce naivă impresie. Am închis ochii după ce am trecut de staţia de la gară, doar ca să tresar speriat când am auzit un claxon lângă geam. Eram în sensul din Podgoria...
Am oftat lung văzând mulţimea care aştepta în staţie. În câteva minute m-am trezit cu faţa lipită de geam. Aruncând o privire în jur, la feţele îmbufnate şi ochii umflaţi, am realizat ce zi lungă mă aştepta. Plină de ore la care toată lumea părea mai trează şi cu chef de vorbă chiar dacă era aşa de dimineaţă.
Tramvaiul începu să se clatine când ajunse lângă podul pe sub care urma să treacă pentru a intra în zona Micalaca. Sătul să tot fiu lovit de poşeta doamnei din spatele meu, mă ridicasem, postându-mă lângă bara de la uşă, cu degetul cât mai aproape de butonul care o activa.
Printre bătăile ritmate ale şinelor auzeam frânturi de conversaţii ale celor din jur, majoritatea „confraţi” de ai mei. Puteam să disting nume de profesori, cursuri, comentarii despre diverse seminarii, dar mai ales vociferarea dorinţei de „mai mult somn”.
Cu un ţăcănit surd, tramvaiul încetini în staţia facultăţii şi am coborât, împins fiind de valul din spate. Cu paşi mohorâţi m-am îndreptat spre clădirea unde aveam să petrec dimineaţa şi o parte din amiază. Totuşi zâmbeam pe sub mustaţă, gândindu-mă că poate alţi studenţi de la specializări diferite o duc cu mult mai greu decât mine. Însă nu e mai simplu să joci rolul „obositului” pentru a fi în sentiment cu toţi cei din jur ?

CU PICIOARELE PE PAMANT part 1

2008-07-10T16:06:00.000+03:00

Zbura...

La început i se păru că nici nu se mişcase de pe loc. Dar, pe măsură ce ochii începură să absoarbă lumina care îl înconjura, reuşi să desluşească forme de nori, diferite de cele pe care stătuse. Deasemenea, un fior îi trecu pe şira spinării când îşi simţii părul dezlipindu-i-se de frunte, ridicat de un vânt care devenea tot mai puternic. Era în plină cădere spre un abis nevăzut. În jur nu se vedeau decât nori care se îndreptau în direcţie opusă. Începu să se răsucească pentru a vedea spre ce se îndreaptă în căderea sa. La început nu văzu decât acelaşi peisaj radios, dar nu peste mult timp norii de sub el deveniră tot mai subţiri şi vântul începea să se războiască cu geaca de fâş, ridicând-o deasupra capului său. I se părea ciudat că deşi simţea că viteza creştea tot mai mult, nu se auzea nici cel mai slab zumzăit. O linişte deplină. Dar, aceasta nu dură mult...

O pânză rece şi pufoasă îi acoperi ochii, brusc. Când reuşi să îşi usuce faţa si pleoapele, începu să audă cunoscutul vâjâit al căderii. Privi în jos şi inima îi sări în laringe când văzu pământul apropiindu-se. Vedea până departe, diferite forme de relief, micile pătrăţele parcă de pe tabla de şah care reprezentau parcele sau terenuri virane. Dar, frica nu îl lăsă mult timp să admire priveliştea. Începu să dea frenetic din mâini, ca pentru a-şi încetini căderea. Adrenalina îi pompa prin vene, blocând strigătul care gemea să-i iasă din gât. Însă el nici nu intenţiona să strige. I se părea că dacă va mai face un efort în plus, o venă sau ceva vas îi va plesni.

Începu să îşi imagineze cum va fi momentul impactului, locul în care va cădea, mulţimea de oameni care se vor aduna, dacă va simţi ceva sau nu. Dar în acelaşi timp parcă ceva din spatele gandurilor acestora îi şoptea că nu se va întâmpla nimic din ce îşi imagina el. Viteza cu care se apropia de sol crescuse în acest timp. Se frământa necontenit de ce se întâmplă acest lucru. Ce greşise? Aşa trebuia să se termine totul? Atunci cum rămâne cu a treia uşă?

Privi în sus spre locul de unde căzuse. Un nor gros şi argintiu avea o pată mică în mijloc, probabil locul pe unde trecuse el înainte. Putea să distingă diverse grămăjoare colorate la picioarele sale. Erau satele şi oraşele care se aflau în acele locuri. Spre un astfel de „muşuroi” observă Martin că se îndreaptă. Începeau să se deosebească mici ridicături, blocuri. Era unul dintre oraşele mari ale acelei zone de deal, acum devenind tot mai clar cu cât se apropia.

Închise ochii, aşteptând să simtă cum se va lovi de acoperişul gri de care se apropia tot mai repede. Auzea zgomotele obişnuite ale oraşului, claxoane, strigăte, reclame. Urechea îi ajunse prin apropierea unui stejar înghesuit între case şi auzi vag un ciripit slab de păsărele. În minte îşi închipuia acoperişul spre care văzuse că se îndreaptă şi acum aştepta cu pleoapele strânse să treacă fracţiunile de secundă care îl despărţeau de coliziune. Martin îşi întinse puternic picioarele, strânse din dinţi şi gemu scurt când simţi că vârful pantofilor săi atinse ţigla vişinie. Aceasta explodă în momentul impactului şi băiatul trecu fulgerător prin acoperiş...

Praful se aşternu şi încet-încet bucăţelele desprinse din tavan încetară să mai cadă pe parchetul de jos. „Zburătorul” se afla întins pe un pat moale, acoperit acum cu fărâme de lemn, var şi alte materiale din acoperişul prin care trecuse. Patul care i atenu[ c[derea era aşezat lângă un geam lunguieţ, cu o perdea zugrăvită în diverse culori puternice, făcând lumina care pătrundea să pară cea de la un spectacol de circ.

Nici mirosul care plutea prin aer nu era cu nimic mai prejos.

A DOUA UŞĂ...

2008-04-19T01:46:00.003+03:00

Lumina puternică a soarelui acelei după-amiezi, devenea tot mai întunecată pe măsură ce nori negri şi cenuşii îl acopereau tot mai repede. Peisajul odată mirific al Azadei, devenise acum un tablou sumbru şi rece, umplut de umbre sinistre şi dominat de un vânt năpraznic venit parcă de niciunde. Tunete puternice se apropiau precum o hoardă de călăreţi fără număr, pregătiţi de război. Cele trei gigantice porţi semănau cu un grup de uriaşi pregătiţi să se prăbuşească în neantul dedesubt.

Nu mai era linişte, sau cel puţin nu una obişnuită. Un veşnic huruit răsuna în întreaga vale, făcând-o să semene cu un câmp de luptă. Lumina devenea pe minut ce trecea tot mai slabă. Firicele subţiri de apă rece pluteau orizontal cât vedeai cu ochii...Începea ploaia pe Pământ.

Un sat răsfirat pe coastele unui munte mai mic. O casă pricăjită, ştearsă de zugrăveala de odinioară. Un gărduleţ destrămat de vremuri apuse. O bătrânică stând în portiţă cu o cârpă în mână, privind la cerul întunecat, cu ochii mijiţi de stropii care o ajungeau deja.

Bunica se gândea la nepoţelul său, care nu de mult timp plecase lăsând-o complet singură. Şi acum această ploaie care arăta ameninţătoare, prevestea ceva rău. O simţea în oasele-i bătrâne. Ştia...Un strigăt din camera mare, o făcu să tresare, respiră adânc aerul răcoros de ploaie şi oftând: „of, Martin”, intră în camera unde zăcea întins soţul său de o viaţă. Se priviră în ochi şi pentru o clipă, momentul în care se cunoscură redeveni viu, însă odată cu lumina scurtă a unui fulger, unul dintre cei doi închise ochii pe tărâmul acesta...

)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=

O rază gălbuie lungă, străpunse „podeaua” ţării de nori şi se înălţă repede peste tot peisajul acela întunecat. Martin tresări şi ridică privirea din locul unde până acum se chinui, fără succes, să dezlege anagrama. Buzele îi erau acoperite de singuri nori albi care mai rămăseseră prin acele locuri. Scutură din cap şi se ridică în picioare simţind pentru prima oară răcoarea care îl învăluise.

Privi în jurul său, ţinănd în mâna stângă foaia cu munca sa de câteva zeci de minute. Un fior îl străbătu la vederea acelui peisaj fioros. Ce fusese lumina care trecuse prin faţa lui, trezindu-l din concentrare?

Coloane uriaşe de nori se învârteau melancolic la câţiva paşi de el, amestecând puritatea norilor albi cu umezeala celor întunecoşi. Un sunet fâşâit îi deranja urechea. Se întoarse să vadă de unde venea. Nu apucă să vadă mare lucru când un fulger izbucni deasupra sa, coborând brusc spre pământul de sub el, ferindu-l la câţiva centimetri. Căzu pe spate, scăpând foaia din mână, o adiere mai puternică luând-o pe sus, până se făcu nevăzută. Nu putea să creadă. Fusese destul de aproape de moarte, şi pe deasupra pierdu şi foaia pe care putea să mai încerce dezlegarea anagramei.

Deznădăjduit se ridică din nou şi scutură norişori de ploaie care se lipiseră de hainele sale ca pânza unui păianjen. Deodată, în spatele său se dezlănţui o rafală de tunete şi fulgere a căror lumină făcea vizibilă umbra băiatului. Nu era un zgomot de obişnuit de furtună. Părea că explodau într-un anume ritm, mai scurt sau mai lung. Strângând din pumni, Martin se-ntoarse pe loc pentru a da ochii cu un adevărat spectacol ceresc...

Zeci de săgeţi luminoase, zgâriau un perete negru de nori care se înălţau ca un paravan în faţa soarelui care părăsise de ceva timp acele meleaguri. Urmele care le lăsau pe acei nori negri semănau cu literele care le cunoştea şi „spectatorul” care privea cu ochi mari acea dezlănţuire a naturii. Nu îşi dădu seama ce reprezenta acea iscălire luminoasă, până când ultima literă fu scrijelită în nor. Atunci îi veni din nou în minte anagrama cu care se chinuise atâta vreme. Aceleaşi cuvinte ciudate stăteau acum săpate în acea tablă improvizată: „Deliriums append cunimias.”

Nu avu timp să spună ceva că spectacolul de lumini începu din nou, acum cu şi mai mult zgomot. Însă, literele care se formau de data asta erau scrise dedesubtul celor dintâi, într-o cu totul altă ordine. În sfârşit acele cuvinte misterioase luau forma unei propoziţii obişnuite...

Martin citi în şoaptă noua ghicitoare care lumina podeaua de nori pe care el călca: „când îmi spui numele dispar” Nu înţelese nimic aşa că citi din nou. Deodată văzu că norul din faţa sa îşi va schimba peste câtva timp forma, făcând să dispară acel scris. Se hotărî să memoreze expresia care spera să îl ducă din acele locuri întunecoase. Şi într-adevăr nu peste mult timp, mai mult de jumătate din scris dispăru în neant, tabla noroasă din faţa sa devenind un soi de deal mic lovit necontenit de fulgere scurte.

Ce dispare când îi pronunţi numele? Era vreun obiect? Se afla cam la acelaşi nivel la care era înainte ca literele să se aranjeze astfel. Nu ştia răspunsul şi frigul din acei nori de ploaie îi făcea sarcina şi mai dificilă. Începea să îl enerveze zgomotul tot mai pronunţat al furtunii, făcând să dispară orice moment cât de scurt de linişte.

Se opri în loc cu o expresie tâmpă pe chip. Putea să fie aşa simplu? Şi dacă era, cine era el să discute nivelele de dificultate ale unei cuti de lemn de 30 pe 45? Alergă spre cea de a doua uşă, întinse mâna în jos şi în câteva secunde simţi cutia buclucaşă atingându-i degetele. O înşfăcă şi privi literele scrijelite alfabetic pe margine. Aveau acea strălucire care o avură şi cifrele când se folosi de ele pentru a deschide prima poartă. Dar acele cifre le apăsase pentru a le activa. Însă literele nu păreau să poată fi apăsate. Ce trebuia să facă pentru a selecta pe cele care formau răspunsul?

O bucăţică de nor ateriză pe una dintre litere făcând-o roşie. Îşi dădu seama. Norii erau „pasta” cu care trebuia să umple şanţurile literelor care erau corecte. Luă un pumn de nori cenuşii de pe un stâlp din apropiere şi începu să presare pe literele care credea că formează răspunsul ghicitorii.

Începu să pronunţe literele pe măsură ce le umplea, pentru a nu uita vreuna: L...I...N...I...Ş...T...E...A !!!

Cu o explozie puternică suprafaţa uşii se sparse în sute de bucăţi pentru a lăsa o lumină puternică şi albăstruie să evadeze şi să umple acea închisoare de nori....

ÎN spatele UŞII nr. 1

2008-04-03T00:11:00.003+03:00

Totul deveni luminos când, cu un scârţâit de rugină, uşa mare de metal se deschise larg în faţa lui Martin. Întinse mâna pentru a-şi feri ochii de lumina orbitoare care evadase prin poarta acum deschisă la câţiva paşi de el. Încercă să se dea înapoi, însă cutia din mâini se prefăcu într-un magnet care îl trăgea spre ceea ce se afla dincolo de uşă. Păşi încet fără a putea vedea spre ce se îndreaptă. Cu coada ochiului vedea norii argintii peste care se plimbase cu câteva minute în urmă, simţea aerul răcoros care fremăta prin acele locuri, dar nu trecu mult şi toate acestea dispărură...

Brusc, pantofi săi albaştri nu mai împrăştiau fumul norilor, ci începură să strivească ceva puţin mai tare. Un scârţâit surd se auzea în timp ce Martin păşea şovăielnic pe iarba proaspăt umezită de rouă. Clipi sacadat pentru a se obişnui cu lumina verzuie care strălucea în faţa sa. Era înconjurat de o mulţime de pomi, de culoarea smaraldului, foşnind în adierea unui vânt cald de dimineaţă.

Privea în jurul său, cu ochii mari li gura larg deschisă. Trecuse într-o altă lume, nu se mai afla pe tărâmurile acoperite de nori, ci i se părea că aceste locuri sunt pe pământ. Mai mult, parcă oarecum locurile acestea îi trezeau anumite amintiri de mult acoperite de ceaţa uitării. Înainta prin iarba umedă, privind în jur sperând că amintirile confuze din minte i se vor limpezi curând.

Peste câteva momente liniştea absolută care puse stăpânire pe locurile sale, începu să bâzâie cu freamătul unor glasuri. Martin se opri în loc. Nu era singur în acea pădure...Privi cutia care o ţinuse până acum în braţe şi se gândi ce să facă să nu pericliteze „cheia” cu care presupunea că va trebui să deschidă celelalte două porţi din valea Azada. Observă la o mică distanţă un pom mai zdravăn cu o scorbură acoperită de muşchi. Se hotărî să ascundă acolo caseta, până ce va desluşi cine se mai afla cu el în acel codru.

Nu după mult timp de umblat în direcţia glasurilor, ochii lui Martin puteau să vadă un lac întins, împrejmuit de pomii din pădurea prin care hoinărise tot acest timp. Ceea ce îl făcu, însă, să se oprească şi să caute sprijin pe cel mai apropiat pom fu imaginea celor două siluete care stăteau pe iarbă la marginea lacului. De la ei veneau vocile care le auzise el. Una dintre ele, cea mai mare, ţinea o undiţă lungă improvizată din ceea ce i se părea lui Martin a fi o creangă subţire, cu un fir roşu legat la capăt. Cea de a doua siluetă era mai mică şi stătea sprijinită de prima.

După ce se apropie încetuţ de cei doi, văzu că acea undiţă nu îi este deloc străină. În minte îi apăru acea dimineaţă în care el şi bunicul său plecară pe furiş, înainte de a se crăpa de ziuă, nu luară nimic cu ei şi astfel rupseră o creangă mai zdravănă de pe drum din care îşi făuriră o undiţă.

Lacrimile îl năpădiră când, după ce se apropie mai mult, putu să observe părul mătăsos al bunicului şi îi auzi vocea sa gravă şi lentă povestind despre năzbâtiile care le făcu el la „vremea sa”. Se dezmetici când îşi dădu seama că se mai afla cineva între el şi moşneag. Se înclină puţin pentru a vedea cine era cea de a doua persoană. Era el însuşi, aşa cum arăta atunci !! Sperietura care o trase îl făcu să calce pe o piatră umezită şi plonjă cu fundul înainte în apa rece a lacului.

Fiind încă de mic un înotător priceput, ajunse înapoi la suprafaţă în scurt timp şi încremenit privea scena de pe malul lacului. Şi-o amintea perfect... El şi bunicul său stăteau liniştiţi şi priveau cum se reflectă soarele abia ieşit din culcuş în lumina limpede a lacului, când fuseseră speriaţi de sunetul unui obiect destul de mare căzând în apă. Se îndreptară de spate şi priviră îndelung locul unde apa încă era tulburată, însă nu puteau să vadă nimic. Cel puţin atunci aşa i se păruse. Acum însă, înţelegând că el fusese „obiectul”, văzu într-o fracţiune de secundă că deşi la momentul acela bunicul îi spusese că a fost una dintre pietrele mai mari, acum ochii săi azurii se întâlniră cu ai săi şi o scilpire însoţită de un surâs scurt apăru pe faţa sa îmbătrânită.

Băiatul înotă spre mal şi năpădit de emoţii dar mai ales de un fior rece necunoscut (o fi fost apa rece din haine) se hotărî să plece de acolo. Aruncă o ultimă privire spre cei doi care îşi reluară „munca” şi văzu mâna bunicului său scotocind în buzunarele hainei sale vechi şi cârpite. Stătu să vadă ce scoate bătrânul din sacou şi observă o bucăţică de hârtie strânsă în pumn. Peste câteva momente moşneagul aruncă acea hârtie mototolită, care se rostogoli la o mică distanţă de papucii băiatului. Martin stătu pe gânduri o clipă...O fi făcut-o intenţionat? O fi ştiind că el se află acolo? Cum? Dacă a fost doar simplul fapt de a goli acel buzunar? Ce o fi hârtia aceea? Arăta destul de murdară şi foarte şifonată.

Privind încă odată spre bunicul său, se aplecă şi ridică hârtia. Se îndreptă spre un petec de lumină dintre pomi timp în care se străduia să desfacă bucăţica de foaie ruptă pare-se dintr-un caiet de-al său vechi. Citi rândurile iscălite acolo, o băgă în buzunar şi se îndreptă spre uşa pe care intră în acest loc ciudat. Nu observă, însă, cum bunicul privea acum spre locul unde aruncase hârtia şi îşi reluă apoi şirul poveştii având un zambet larg pe faţă.

()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()

Obosit, umplut de frig în urma ”bălăcirii” şi confuz, Martin se aruncă pe primul norişor mai mare de care dădu când trecu pragul porţii 1. Cum atinse suprafaţa pufoasă şi albă, auzi un bubuit metalic în spatele său. Întoarse capul şi văzu poarta închisă ermetic şi numărul auriu căzând cu o bufnitură. Înţelese...Prima uşă îi oferise tot ceea ce trebuia. Întrebarea era: ce voia să însemne acea amintire? Şi cum putea el să folosească ace hârtie? La urma urmei nu înţelegea nimic din ce era scris acolo. Desfăcu din nou hârtia şi reciti ciudatul mesaj: „Deliriums append cunimias.”. Suflă deznădăjduit. Ce însemnau toate acestea? Aruncă bucăţica pe jos gândindu-se că până aici i-a fost. Ce mai putea să facă? Cum să deschidă uşa dacă nu ştie descifra indiciul?

Un val de sudoare îi umplu fruntea ! CUTIA ! Lăsase cutia pe iarbă în prima „lume”, lângă lac...Nu o luase în mână când plecase. Cum a putut să uite de ea? Acum nu mai putea să intre din nou acolo. Răcni plin de disperare şi lovi cu piciorul într-un nor care plutea în faţa sa. Însă piciorul său nu trecu prin abur, ci lovi ceva solid. Se aruncă peste el şi dădu praful norului la o parte dezvelind...cutia Azada. Se pare că şi uitată în vreun loc, caseta avea puterea de a reveni la cel care trebuie să o deschidă.

Se înveseli puţin şi răsuflă uşurat. Dar, ce putea acum să facă? Nu ştia următorul cod. Luă din nou foicica şi privirea îi sări spre unul dintre colţurile care nu le despături şi care avea ceva scris dedesubt. Ridică îndoitura şi recunoscu urmele stiloului stricat al bunicului care însemnase în grabă, probabil, cuvântul: angramă. Martin ştia ce este o anagramă, ţinând minte cum stătea cu bunica sa în bucătărioara mică şi exagerat de călduroasă şi completau rebusuri, integrame şi tot felul de jocuri de cuvinte până seara târziu. Însă o anagramă din trei cuvinte era ceva cu mult mai greu decât ceea ce se jucase el mai demult. Erau nenumărate posibilităţi...Dar, bucuros că măcar acum ştia ce trebuie să facă, scoase stiloul şi se aşternu la scris, întins pe burtă printre norii care se plimbau nederanjaţi în jurul său, în scurt timp acoperindu-l complet.

Trei construcţii uriaşe se ridicau într-o vale ninsă de nori de toate formele şi nuanţele. Peisaje cereşti se formau, mereu noi, mereu diferite, cu fiecare secundă care trecea. Însă în depărtare nori negrii se profilau pe cerul albastru-cristalin. Un fulger îndepărtat, urmat de o bubuitură groasă zguduiră vârful unui „munte ceresc” schimbându-l ca la comandă în vale...

ÎNCEPE............

2008-03-11T23:45:00.002+02:00

Nimănui nu-i place să fie singur...Dar, când aceasta se întâmplă şi într-un loc cu totul nou şi neobişnuit, lucrurile devin mai complicate. Asta simţea Martin în timp ce privea în jurul său, neînţelegând cum ajunse acolo; un sentiment de teamă amestecat cu uimire încercându-l în acele momente.

Trenul dispăruse demult, cu tot zgomotul său ruginit, o linişte solemnă umplând acum aerul cu un iz de mister şi magie...

Eroul nostru se afla acum în mijlocul unei ţări de nori. El se afla pe un nor de un alb pur, având în faţă un adevărat peisaj ceresc, format din diferite contururi şi imagini asemănătoare unui tărâm de poveste. Erau nori care semănau cu munţi nu prea mari, unii aveau forma unor pomi groşi, sau chiar un soi de pădurice împrejmuită de un mic lac, undeva în depărtare.

Martin însă nu putea să vadă toate acestea, fiind absorbit de imaginea care se înălţa înaintea ochilor săi. Trei porţi gigantice tronau în aşa-zisa vale a acelui tablou „înnorat”. Erau aşezate în ordinea mărimii, nu aveau nimic în spate, arătând ca o lucrare neterminată a unei case. Păreau să fie făurite dintr-un metal strălucitor, care reflecta diferite culori când lumina soarelui le atingea suprafaţa.

Pe mijlocul construcţilor erau gravate trei numere de un auriu învechit, scrise în cifre romane. Martin se apropie şovăielnic de prima uşă, privind-o de jos până sus părându-i-se că se va răsturna în orice moment peste el. Ţinea în mână preţioasa-i cutie, plimbându-şi palma pe suprafaţa porţii în cautarea clanţei sau unui mod de a vedea ce se află în spatele ei. Nu găsi nimic prin iedera care acoperea aproape toată uşa, după câteva momente dându-se în spate câţiva paşi pentru a privi uşa în întregime.

O licărire slabă îl făcu să clipească şi privi spre cutia care o ţinea la subsoară. De la ea să fi venit? Se apropie un pic de poartă şi din nou apăru acea lumină, acum însă Martin putu să vadă că venea într-adevăr de la cutia Azada. Parcă voia să îi transmită ceva. Băiatul întinse cutia până marginea acesteia atinse suprafaţa porţii. Simţi o zguduitură scurtă şi atunci înţelese...Cutia era cheia.

Acum singura problemă rămânea să descopere cum putea el deschide uşa cu acea casetă din lemn lăcuit. O ridică la nivelul ochilor şi o întoarse în toate părţile în căutarea unui buton sau ceva care să îi dea un indiciu cum să deschidă uşa. Studie atent capacul cutiei, observă că cifrele care erau săpate caligrafic în lemnul cutiei aveau o strălucire ciudată. Clipi din ochi, crezând că lumina din acele locuri este de vină. Dar, nimic nu se schimbă, ci dimpotrivă cifrele căpătau încet o sclipire tot mai puternică.

Deci, era clar pentru Martin. Numerele erau modul de a intra în prima poartă. Dar, ce trebuia să facă el cu aceste cifre? Era vreun cod care descuia caseta şi probabil totodată poarta? I-o fi spus bunicul ceva legat de asta şi el uitase?

Copleşit de amintiri dureroase, dar mai ales de gânduri despre tot ce fusese până aici în speranţa de a găsi o soluţie, se aşeză pe un norişor din apropiere. Puse cutia jos la picioare şi ţinându-şi capul în mâini începu să rememoreze întâmplările din acea zi.

Se gândi la călătoria cu trenul, la prăpastia care îl făcu să viseze la aventuri arheologice, la căldura acelui vagon care parcă te îndemna la somn, la controlorul rotofel care îl conduse pe terasa aceea de pe care el părăsi tărâmul acela şi ajunse în aceste locuri. Îşi reveni brusc din reverie cu o idee în minte. Dacă şi-ar aminti ce îi spuse Marvin, controlorul, înainte să dispară în nori. Se concentră zdravăn asupra acelor ultime momente...era ceva despre „a da un lucru”...care totuşi să rămână la tine...dar era altfel formulat...un fel de ghicitoare...cum era?...”Ce rămâne la tine”...uff...deşi...asta era...deşi...deşi ce?...pff...deşi îl dai altcuiva...nu...altei persoane...DA...aşa...”CE RĂMÂNE LA TINE DEŞI ÎL DAI ALTEI PERSOANE”.

Răsuflă bucuros că reuşi să îşi amintească deşi Marvin avea vorbirea puţin ciudată. Acum tot ce avea de făcut era să vadă unde poate să folosească ghicitoarea asta, cu ce îl ajuta pe el? În final, nu avea nici o legătură cu situaţia sa, dar de ce simţi el că asta este ceea ce trebuie să îşi amintească? Nu se înşela oare? Ce putea să facă el cu o propoziţie când avea în faţă o sumedenie de cifre?

Se hotărî ca totuşi să încerce măcar să dezlege ghicitoarea (cimilitură, cum o numea bunicul lui). Se ridică şi începu să umble de colo-colo repetând în gând întrebarea: ce rămâne la tine deşi îl dai altei persoane?

„AHA !!” exclamă Martin. „Deci e vorba de un lucru de gen masculin sau neutru” Asta îl ajuta oarecum, făcând mai uşoară dezlegarea. Se gândi la mai multe obiecte care poţi să le dai...”pix, hmm, nu...pachet, cadou...trebuie să rămână la tine....cum să rămână?...păi dacă îl dai, de ce să mai rămână?...poate dacă îl legi cu aţă şi îl tragi înapoi...” Chicoti înfundat la scena care şi-o imagină. „NU...trebuie să mă concentrez....ce rămâne...?”

Continuă să se plimbe peste norii de sub el, lăsând destul de departe porţile şi cutia. Vorbea neîncetat singur pentru a fi atent asupra găsirii soluţiei. Locul unde ajunse era mai răcoros fiind o zonă de nori de ploaie şi ninsoare. Aburi transparenţi începură să îi iasă printre dinţii care clănţăneau deja de frig. Se întoarse pentru a pleca din norul acela şi atunc îşi dădu seama. Nu ştia cum putu să facă o aşa legătură, dar important era că descoperi răspunsul. O luă la fugă spre enormele uşi, şi căută repede cutioara care deja era acoperită de un strat de nor subţire.

Acum era momentul crucial. Chiar dacă ştia răspunsul la ghicitoare, nu ştia cum să îl „spună” şi cutiei. Îşi dădu seama că singurul lucru care poţi să îl dai şi să rămână la tine în acelaşi timp este CUVÂNTUL. Când îţi dai cuvântul cuiva că vei face ceva sau nu vei spune ceva, totuşi încă deţii posibilitatea de a vorbi, nu?

Greutatea era că era convins că cifrele de pe capac străluceau pentru că doar pe ele le putea folosi momentan. Dar cum să scrii un cuvânt când ai doar cifre la dispoziţie? Suflă descurajat... Era pregătit să se aşeze din nou pe vreun nor pentru altă partidă de cugetat, când îşi aminti că văzuse undeva un joc unde literele alfabetului erau reprezentate prin cifre, devenind un mod de codificare a mesajelor.

Bucuros, scoase stiloul primit de la bunica sa înainte de plecare, dezveli o bomboană din buzunar şi se puse pe descifrat. Scrise la inceput CUVÂNT, iar dedesubt căută cifrele în ordinea literelor alfabetului. „Deci...avem atunci, C...A,B,C...3...” îşi şopti eroul iscălind cifra trei sub litera C „apoi...U...A,B...J...U...23” scrise el numărând pe degete fiecare literă.

Când termină ridică foaia şi o privi cu o sclipire vie în ochi. Codul obţinut era: 5, 26, 27, 3, 17, 24. Se uită peste numerele de pe capac, le selectă din priviri, se apropie încet dar nerăbdător de uşa grea de metal şi trăgând aer în piept apăsă fiecare număr în ordinea în care le-a scris pe ambalajul de bomboană. Ajunse la ultimele două...Apăsă pe 17...Acum erau stinse primele cinci cifre din cod...mai era una...o privi ca pe o comoară preţioasă...zambi şmechereşte şi apăsă şi 24......................

* AZADA *

2008-02-28T23:21:00.005+02:00

Frunzele maronii alunecară molcom pe şina veche, ruginită, care începu să tremure uşor. Nu foarte târziu se zgâlţâi brusc, aruncând de pe ea grămăjoara de frunze care îşi făcură popas acolo. La cateva secunde mai târziu, un tren trecu peste cele câteva care se încăpăţânau să rămână pe şină, însoţit fiind de un şuierat ascuţit şi scurt.

Locomotiva se apropia în ritm hotărât de podul care făcea legătura între marginile prăpastiei. În spatele locomotivei, pe terasa unui vagon micuţ amenajat pentru cărbuni şi alte mărfuri care trebuia transportate, două siluete se mişcau, una ieşind în evidenţă prin forma sa sferică. Conductorul îl duse pe Martin în acel loc pentru a putea vorbi liniştiţi, feriţi de restul călătorilor, care deja îi priviră bănuitori după ieşirea lor bruscă.

Amândoi stăteau acum încremeniţi, privind cutia din braţele băiatului. Martin se înclină puţin peste margine pentru a privi podul care se apropia. Ceva îi atrase atenţia pentru câteva fracţiuni de secundă; un nor întunecat era mai coborât decât confraţii săi, lui Martin părându-i-se că în câteva momente va învălui poduleţul subţire. Însă, nu avu timp să arunce o altă privire, vocea conductorului făcându-l să tresară şi să privească spre acesta.

„Te-am adus aishi pentru a nu fi deranjasi sau chiar sspionaşi.” îi spuse acesta, privind în toate părţile ca pentru a se asigura că sunt într-adevăr singuri. Îl apucă pe Martin de umăr, îl privi direct în ochi şi continuă.

„Ştii şe ai în mâini?” zise arătând spre cutia care copilul o ţinea acum la nivelul pieptului. Martin dădu din cap în semn că nu, dar reuşi să îngâne un singur cuvânt care îi veni în minte.

„A-a-zada !?!”

„Ecsact, feşiorule...Da’ nu cred că stii şe e Azada de fapt, aşşa-i?”

„Bunicul mi-a spus doar că nu este un joc, ci o lume, o....o persoană?!”

„Ţ-a spus bine. Să şşti că eu l-am cunosscut pe bunicul tău. Am fost coleji de classă si bancă aproape 6 ani.Assta până eu am renunsat la scoală pentru a deveni şeea şe ssunt acum.” Controlorul îşi plecă ochii umpluţi parcă de regret şi amintiri dureroase. Martin privi cutia atent, gândindu-se la ceea ce tocmai aflase. Oare chiar să fie adevărat?

După un moment de linişte, un fluierat scurt al trenului care anunţa apropierea podului, îi făcu să tresară şi controlorul continuă brusc şi mult mai agitat.

„Cred că a ssossit timpul ssă ne cunoastem. Eu ssunt Marvin. Poate ai ausit de mine de la bunicul tău.” Făcu o pauză scurtă şi privi în spate să vadă cât mai au până la podul care acum era complet învăluit într-un nor argintiu strălucitor. Martin ridică sprâncenele, trădând mirarea care îl cuprinse la auzirea acestor veşti noi. Ce legătură avea podul cu discuţia lor despre cutia aceea?

Marvin inspiră adânc şi continuă într-un ritm alert.

„Deşi băiete, uite care e mişşcarea. Pentru că nu mai avem mult timp, o ssă îţi ecsplic ce e mai important, apoi o să ne desscurcăm noi pe parcurss. Şeea şe ţii în mâini esste Azada: o colecţie de cşifruri şi coduri care trebuie să le rezolvi pentru a te putea întoarşe acassă. Eu cu bunicul tău am încşeput, dar dacă nu era el poate şşi aji eram pierdusi pe acolo…De aşşea vreau ssă fi foarte atent la şeea şe îţi sspun acum pentru că altfel ş-ar putea şă nu îci fie prea bine.”

Martin se strădui să se concentreze la conductor, privindu-i ochii mici şi sticloşi care îl priveau înapoi cu oarecare dragoste. Marvin îşi drese glasul şi luând tânărul de după umeri îl conduse spre marginea vagonului unde îşi făcură sediul, spunându-i:

„Copile, vei faşe o călătorie dincolo de imaginasia ta. Şeea şe trebuie ssă ţii minte este că în lumea lui Azada şeea şe schimbi, te va influensa şi îţi va influensa deassemenea si ssoarta călătoriei.”

Spunând acestea controlorul se dădu puţin mai în spate şi îi strigă lui Martin:

„Copile, ţine-te bine până simţi pământul ssub pişioare. Şi nu uita, primul indiciu este:ŞE RĂMÂNE LA TINE DEŞŞI ÎL DAI ALTEI PERSSOANE ?! Sucşes micusule...”

Ultimele cuvinte rostite de Marvin se stinseseră, fiind acoperite de zgomotul roţilor pe şinele arămii ale podului pe care trenul tocmai intra. Martin simţi un fior rece când primul abur al norului, care acum era în jurul său, îl atinse. O lumină ciudată învălui trenul, parcă emanând de la cutia pe care băiatul o ţinea în mâini. Totul din jur începu să devină ceţos, zgomotele trenului păreau mai distante cu fiecare secundă care trecea. Martin închise ochii şi strânse cutia la piept, simţind podeaua de sub el începând să tremure puternic, un vânt cald fluturându-i părul de parcă se afla pe o maşină de curse. Începu să creadă că vagonul pe care era el alunecase de pe pod, iar cum aştepta impactul zdrobitor. Însă acesta nu veni... În schimb, o linişte deplină cuprinse împrejurimile, nici măcar vântul care încă se juca prin părul său lung şi maroniu nu se auzea. Convins că murise înainte să atingă pământul, Martin deschise şovăielnic ochii. Ceea ce văzu îl făcu să expire puternic tot aerul care îl ţinuse în plămâni de frică.

Intrase în Azada...

^^ VOIAJUL... ^^

2008-02-21T00:43:00.002+02:00

Cerul era umplut cu nori de un argintiu închis, care promiteau o ploaie zdravănă peste pământul înveşmântat în garderoba toamnei timpurii, un cărămiziu intens şi nu prea vesel.

Dealurile împodobite cu verdeaţă strălucitoare, erau acum acoperite de un fum gros, alb, venit de la trenul care îşi făcea drum, zgomotos şi lent, spre destinaţie. Vreo două oi care păşteau leneş pe o margine a dealului, priviră plictisite trenul iar apoi cu un behăit prelung se întoarseră la ocupaţia lor cotidiană.

După o cotitură, locomotiva avea în faţă peisajul unei văi enorme, mărginite pe de o parte de dealul la poalele căruia se aflau şinele, iar de cealaltă parte o pădurice destul de deasă, umplută acum de copaci uscaţi care odinioară izbeau ochii cu zeci de nuanţe de verde.

La această pădure privea acum Martin prin geamul plin de urme unsuroase, cu o mică fisură în colţul de sus prin care pătrundea un firişor de aer rece, binevenit în acea toropeală. Întregul vagon era un compartiment în sine, cu bănci de câte 3-4 persoane pe fiecare parte, despărţite de un culoar strâmt la mijloc; culoar care acum era străbătut de persoana cea mai dispreţuită, temută şi ironizată de către călători. Cu capul acoperit de chipiul albastru marin, având semnul Căilor Ferate deasupra cozorocului, împodobit cu o serie de accesorii (fluier, radio-emiţător, carneţel, pixuri, capsatorul de bilete, ş.a.m.d.), era cunoscut sub nenumărate porecle. „Vine Nashu’ ”„6 ! Îi boactăru’ ”„Controloru’, frate!”

Martin observă agitaţia din jurul său şi presupuse că motivul era, evident, controlarea biletelor. Se înclină spre geam pentru a scoate biletul, destul de mototolit, din buzunarul din spate a pantalonilor. Când îl auzi în dreptul băncii sale, întinse biletul fără a-şi lua ochii de la pădurea care acum se termina brusc, lăsând loc unei margini de prăpastie în care şerpuia micul râu din acea zonă.

Gândul îi zbură la acea prăpastie, care părea destul de adâncă, aşteptând ca geamul său să îi poată arăta mai mult din ceea ce îi captase atenţia. Cu fiecare zguduitură a trenului era mai aproape de ea, putând deja să observe puţin din celălalt perete al stâncii. Învăluit de entuziasm rămase cu mâna întinsă spre controlorul care acum îl privea cu un soi de curiozitate amestecată cu plictiseală. Tuşi scurt pentru a-l trezi pe băiat din reveria care îl cuprinse şi pentru a-i înmâna biletul.

Martin tresări şi se întoarse spre „naş” cu ochii săi căprui cercetându-l pentru prima dată. Era un bărbat mititel, dolofan, cu obraji rumeni şi bărbia aşezată în trepte; ochii maronii împinşi spre interior, cu un zambet larg dezvăluind o pereche de dinţi lipsă din maxilarul de jos.

„Mă scuzaţi...e ceva în neregulă cu biletul ?”

„Nishidecum, micusule” – cei doi dinţi lipsă îi făceau imposibilă rostirea anumitor consoane, şi totodată oferea celor care vorbeau cu dânsul, impresia că intenţionat pronunţă anumite cuvinte astfel pentru a fi hazliu.

„Esti în vacansă? Cum de ai azuns pe „tramvaiu’” ăsssta?”

„Am fost la bunici pentru o săptămână, înainte să mă întorc la şcoală” răspunse Martin, lăsând să îi scape un oftat prelung, plin de regret.

„Aaa, însseleg...Eh, atunşi spor la scoală, amişe! Si ai grişă de dumitale..”

Rotundul controlor se întoarse pe culoar pentru a-şi continua promenada leneşă de verificare a călătorilor, când dădu cu ochii de cutia pe care Martin o pusese pe locul liber de lângă el. Se opri brusc. Ochii săi mijiţi ieşiră dintre straturile de grăsime, umpluţi de uimire şi oarecare teamă. Îl privi din nou pe Martin, apoi iarăşi cutia, înapoi la Martin, acum însă îndreptându-se în acelaşi timp spre băiat.

„Scujă-mă...cutia îsi aparsine?” spuse „grăsuţul” arătând cu un deget gros spre lădiţa care se odihnea pe bancheta de lemn.

„Ăăăăh...da !?!” îngână Martin întinzând o mână ca pentru a o proteja.

„Fiule, stii şe e asta? Unde ai găşit-o?”

„Am primit-o de la...de la bunicul meu” Martin îşi plecă ochii pentru a opri o lacrimă care voia să se prelingă.

„Ahaaa...cum spuneai că che numesti?” îl cercetă grăsunelul.

„Nu am spus...Martin!”

„Ai putea să mă însosesti în cabina dinaintea lomo...pahrdon...locomotivei, Martin? Dacă te rog foahrte fhrumoss?” se bâjbâi controlorul arătându-i să ia cu el şi cutia.

Martin se conformă, cu oarecare neîncredere şi spaimă. Nu crezuse niciodată că acea cutie ciudată putea să îi facă probleme, totdeauna gândindu-se că este un soi de cufăr cu amintiri sau ceva de genu’. Însă acum, păşind în spatele „boactărului”, gânduri de tot felul îi străbăteau mintea-i ageră.

Trenul şuieră lung în timp ce se apropia de marginea prăpastiei care îl fermecase pe Martin, îndreptându-se spre un poduleţ de fier, care părea destul de vechi, format doar din şinele trenului şi o grămadă de piloni care îl susţineau.

În depărtare, norii negri de ploaie, fură străpunşi de o rază albă strălucitoare, care se coborâ în grabă spre locomotiva veche şi ruginită, iar apoi se îndreptă, parcă la comandă, spre un spaţiu liber dintre locomotivă şi vagonul pe care îl trăgea cu greu....

cONtInuArEA îN arTiCOluL uRmĂTor,

bEnY

++ SFÂRŞITUL ÎNCEPUTULUI ++

2008-02-17T23:41:00.002+02:00

O frunză ruginie se desprinse din stejarul mare care străjuia de mulţi ani poarta unei căsuţe mici de la marginea satului. Frunza pluti molatec, parcă mânată de un vânt nevăzut, se ridica şi cobora, înaintând spre ceea ce mai rămăsese dintr-o gară, hodorogită de vreme şi de iedera ce îşi făcea drum spre acoperişul găurit. După o lungă mişcare de vals, această fărâmă de vegetaţie care plutea prin aerul dimineţii, îşi făcu drum spre vârfurile unor pantofi albaştrii. Purtătorul lor era un băiat de vreo 14 ani, îmbrăcat cu o geacă subţire de fâş, care odinioară era verde, acum având o nuanţă de gri spălăcit. Pantalonii ii primise de la fratele său plecat la facultate, emblema nike fiind descusută aproape complet.

Martin (aşa era numit băiatul), privi frunza care ateriză la picioarele sale şi o lacrima i se scurse pe ea de pe faţa-i tristă. Tocmai pleca de la bunicul său care era pe moarte, trebuind să se întoarcă la şcoală. Auzise doctorul spunându-i bunicii după ultima vizită că „seniorul nu va mai fi mult timp printre noi”. Cutremurat de acele vorbe, alergă înapoi în camera unde zăcea un moş acoperit cu o pătură subţire de in, privind pe geam razele soarelui ieşind ruşinoase din spatele dealului pe care în tinereţe obişnuia să alerge cu prietenii.

Se apropie de bunicul său, neştiind ce să facă să nu izbucnească în plâns, văzându-i faţa blândă luminată de căldura soarelui care pătrundea printr-unul dintre geamurile mici ale căsuţei.Spre surprinderea sa, bătrânul se întoarse către el cu un zâmbet larg, chemându-l să se aşeze pe scaunul de lângă pat. Când Martin luă scaunul în mâini bunicul îl opri:

- Înainte să te aşezi...ai putea să mai faci ceva pentru mine..?

- D-d-desigur bunu’...Spune?

- Du-te la noptiera bunicii tale....sub ea ai să găseşti o cutie înfăşurată în pânză...Adu-o aici...

Martin căută cutia şi când o scoase de sub mica noptieră din lemn de cireş, simţi un fior care îi străbătu şira spinării. Nu înţelese ce e, dar când încercă să ridice cutia în mâini observă că era mult mai grea decât se aşteptase. Într-un final ajunse cu ea la patul bunicului, punând-o cât mai aproape de el.

Acesta privea din nou răsăritul soarelui care acum era în plin apogeu, însă de data aceasta avea o privire îngândurată şi oarecum tristă. Martin nu observă aceasta, fiind atras de bucata de material care înfăşura ermetic acel pachet. Era o fâşie lungă de pânză pufoasă, umplută cu desene fără înţeles care păreau antice, deformate, în culori stridente şi forme nu foarte realistice.

Cu un oftat prelung, bătrânul se întoarse către nepotul său ale cărui mâini tremurau de nerăbdare şi totodată un dram de frică. O tăcere prelungă umplu camera, în timp ce bunicul îşi privea odorul cu un zâmbet larg şi binevoitor, acesta urmărind acele desene ciudate şi încercând să ghicească ce se putea afla în acea cutie, ce avea să îi arate bunicul său? Deodată tăcerea fu spartă de vocea groasă şi obosită a vârstnicului.

- Ce mai aştepţi, miştocarule...?Nu eşti curios ce e acolo??...

Atâta îi trebui micuţului aventurier. Dintr-o mişcare rapidă, trase la o parte vălul de pânză care îl studiase aşa atent, urmărindu-l cu ochii în timp ce alunecă prin aer spre podea, parcă lăsând în urmă mici sclipiri aurii...Gândindu-se că e doar praful care se adunase de atâta vreme, îşi aţinti din nou privirea spre locul de unde luă materialul. Acolo sta nemişcată o cutie care semăna cu cea în care îşi punea mama sa bijuteriile, nici prea mare nici mică, de un maro închis, strălucitor, cu diverse încrustaţii în lemnul gros de nuc. Nu reuşi să înţeleagă acele forme care aduceau cu scris, însă avu inspiraţia să privească spre bunicul său, cu o expresie de mirare şi întrebătoare pe faţă. Acesta chicoti scurt şi după ce trase o tuse zdravănă, vorbi:

- Aceaşi privire am avut-o şi eu când am văzut-o prima oară...Poate te întrebi de ce ţi-o arăt abia acum când eşti pe punctul de plecare....Eh, Martin, deşi sunt optimist de felul meu, ştiu prea bine când e timpul să plec...şi simt că nu ne vom revedea anul viitor sau vacanţa viitoare măcar....

Lacrimi subţiri i se prelingeau spre buze în timp ce îşi asculta bunicul vorbind aşa de liniştit despre moartea sa. Ştia că trebuie să se întâmple, ştia că bunicul ajunsese la vârsta la care oamenii pleacă dintre cei vii, dar nu înţelegea de ce tocmai el dintre toţi cei pe care îi cunoştea, de ce doar cel la care ţinea cel mai mult?

Bunicul continuă, fixându-şi ochii săi căprui în cei albaştrii ai lui Martin:

- Ascultă-mă cu mare atenţie, dragul meu...Nu vreau să plângi după ce eu voi pleca...Este datoria mea să părăsesc această lume şi deasemenea este foarte important pentru mine să las ceva în urma mea...ceva care mi-a întors viaţa, şi m-a făcut să nu îmi pară rău dacă plec....Iar acum este timpul să îţi dăruiesc ţie acest lucru....

Privi scurt spre cutia maronie care strălucea pe marginea patului de fier unde stătuse de câteva luni încoace. Cu un suspin, înnăbuşit începu să îi explice nepoţelului său:

- Ceea ce ai în faţă nu este o cutie obişnuită...cred că mintea ta ageră, ştie deja aceasta...(zâmbi şi Martin îi trase din ochi şmechereşte coborându-şi din nou ochii)..Este o cutie puzzle...şi nu acel puzzle pe care îl făceam noi în serile de iarnă lângă foc....acest tip de puzzle îţi va solicita toată agerimea şi isteţimea care o ai pentru a descoperi ce se află în interiorul cutiei „Azada”...

Respiraţia i se opri pentru câteva clipe la auzul cuvântului, un val de mister înnecându-i primele cuvinte:

- C-cum ad-d-ică „Aaaanzadra”?

- „Azada”, Martin. Este numele cutiei care te va duce în acea călătorie despre care îţi spuneam, din tinereţea mea....Este o cutie cu o sumedenie de cifruri şi de coduri care tu va trebui să le dezlegi pentru a găsi ceea ce vreau cu adevărat să îţi dau....

Martin o luă în mâini, simţind din nou greutatea neobişnuită, cercetând-o în amănunt, privind toate cifrele scrise pe capac, literele scrijelite pe margine şi pietrele strălucitoare care parcă fuseseră aruncate la întâmplare pe lemnul acela cu miros de pământ. Din nou, tăcerea care se lăsă, fu întreruptă de uşa care se deschise cu un scârţâit lung, capul învelit al bunicii ivindu-se de afară şi chemându-l pe Martin „să nu pierzi ternuşoru’ mămucă !!”

Cu un geamăt dezaprobator, Martin se ridică şi privi o ultimă dată la bunicul său drag. Se aplecă să îi sărute obraji arşi şi plini cu riduri, acesta îl îmbrăţişă puternic şi îi dădu drumul celui ce i-a fost nepot iubit. Când păşi în pragul camerei, bunicul îl strigă:

- Martin....nu uita....Azada nu este un joc...este o lume....o persoană....o stare de spirit....uneori este ceva, alteori cineva, alteori nimic.....Ai grijă de tine miştocarule !!!

Îşi zâmbiră şi traseră din ochi, parcă pentru a sigila o înţelegere secretă între doi prieteni foarte buni. Martin plecă, luand cu el pentru totdeauna imaginea bunicului său privindu-l zâmbitor în lumina răsăritului, care parcă prevestea că totuşi lucrurile nu vor fi chiar aşa de rele precum el simţea în acele momente.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++ Cu această cutie stătea acum în mâini, privind frunza umezită de lacrimile sale proaspete, aşteptând trenul care acum şuiera de la distanţă, făcând să se vadă un nor gros de fum alb mişcător.

După ce urcă în singurul vagon care îl avea trenul acela de munţi, îşi căută un loc cât mai departe de cei câţiva călători care dormitau încă pe scaunele tari de lemn. Se aşeză, trase adânc în piept aerul de ţară care avea un miros specific de „bunu şi buna” simţind că se desparte de ceva care nu va mai avea toată viaţa.

Vru să studieze din nou cutia, însă un gând trist îl făcu să o lase din nou pe scaunul liber din dreapta sa, simţind că preferă geamul care prezenta acum valea satului aceluia în plină mişcare. Trenul pornise alergarea sa greoaie pe şinele ruginite, ducând cu el o parte din Martin care simţea că nimic niciodată nu va mai vedea lucruri mai frumoase decât cele care i le arătase bunicul său.

Nu putea să creadă mai greşit....

Continuarea în articolul următor,

Beny

Şi Totuşi...

2008-02-13T00:22:00.003+02:00

Se trezi brusc, simţind un fior rece mangâindu-i gâtul. Nu voia să deschidă ochii pentru a nu alunga fărâma de vis care se încăpăţâna să îi amorţească mintea în continuare. Nici nu voia să se mişte foarte mult, pentru a nu îşi alunga somnul. Însă ceva îi tulbură starea de somnolenţă, activându-i fără voia sa creierul şi făcându-l să simtă din nou acel fior care îi deranjă visul...

Nu era genul de om care să fie foarte uşor speriat, sau să se teamă de întuneric, fiind obişnuit cu nopţi întregi fără somn şi doar cu slaba licărire a monitorului luminându-i ochii cu cearcăne. Dar, în acele momente simţea ceva inexplicabil. Ceva care îl forţa să stea treaz şi totodată, îl făcea să îşi dorească să adoarmă din nou.

Nu îndrăznea să deschidă ochii şi nu doar pentru a nu îşi alunga somnul, ci pentru că nu îşi explica sentimentul care îl cuprinse şi îi alungă somnul. Simţea o altă prezenţă în bezna camerei sale, i se părea că aude (ba chiar poate simţi) o altă respiraţie mult mai grea şi mai accelerată ca a sa. Nu ştia ce să facă...Încercă să ignore aceste observaţii care creierul său i le prezenta, dând vina în acelaşi timp pe filmul vizionat nu cu multe ore în urmă înainte de a se culca. Însă mintea sa refuza să fie păcălită şi îl menţinea mai treaz decât fusese vreodată. Continua să audă respiraţia acea nu foarte îndepărtată şi plină de mister, simţea o anumită greutate care îi apăsa pieptul pe măsură ce adrenalina o lua razna, se chinuia să respire cât mai în linişte pentru a-şi putea concentra atenţia asupra celuilalt zgomot nazal.

Deodată nu mai auzi nimic....Îşi ţinu respiraţia pentru câteva secunde pentru a se asigura dacă nu cumva urechile îi joacă feste. După câtva timp, dădu drumul aerului din plămâni, fiind convins că nu a auzit nimic altceva până acum. Respiră uşurat şi adânc, liniştindu-se că a fost doar imaginaţia sa prea bogată şi se întoarse pe cealaltă parte pregătit să îşi reia visul plăcut. Se gândi într-o doară că nu ar fi rău să se uite la ceasul de la capul patului, măcar să îşi facă o idee despre cât mai poate dormi până nemiloasa alarmă are să îl tortureze cu bâzâitul strident.

Atunci îi văzu...O pereche de ochi mari, de un roşu aprins aproape fluorescent, privindu-l direct în faţă din locul unde era de obicei ceasul său digital. Inima îi sări în piept şi pentru o clipă i se păru că se oprise. Nu putea să strige, simţindu-şi gura larg deschisă începând să saliveze, semn că stătuse destul de mult în felul acesta. Nu putea să gândească, neştiind ce ar trebui să facă. Auzea bătăile inimii sale crescând tot mai repede, iar în acelaşi timp un ecou de acelaşi fel venind dedesubtul ochilor care nici nu clipeau, arzând în negura nopţii.

Fără avertisment, o lumină roşiatică explodă din ochii mostruoşi din faţa sa, forţându-l să îşi strângă pleoapele până nu mai suportă senzaţia incomodă. Clipi de câteva ori cu gândul de a o lua la fugă chiar şi din poziţia orizontală în care se afla. Însă după ultima fracţiune de secundă în care clipi, lumina dispăru şi odată cu ea se făcură nevăzuţi şi ochii înfricoşători.

O rază îl lovi din plin în retină, trezindu-i simţurile şi făcându-l să sară de-a dreptul în picioare. Se uită în jur doar ca să fie şocat de imaginea care îl izbii. Întâi crezuse că a visat şi de abia acum a fost trezit de-a binelea de raza soarelui care străpungea prin termopan. Însă privind în jurul, ceea ce vedea îl convinse că nu fusese un vis deloc. Camera sa era răvăşită, toate lucrurile fiind împrăştiate peste tot, patul îi era mişcat de la locul unde fusese când se întinse în el noaptea precedentă. Arăta de parcă un uragan trecuse pe acolo lăsând în urmă o dezordine imposibilă. Nu ştia ce să înţeleagă, îşi infipse mâinile în părul ciufulit şi umed numai pentru a descoperi un firişor roşu care i se prelingea pe frunte. Sperietura îl făcu să privească în jur cu ochii mari şi bulbucaţi. Totul era distrus în jur, el se pare că era lovit la cap, deşi nu înţelegea cum se poate aşa ceva, dar tocmai atunci privi către uşă...

Acolo, ajungând până la capătul de sus al ei, stătea un soi de pelerină uriaşă, împletită înspre interior, plină de pete închise la culoare, cu câteva găuri ici-colo. Însă nu asta îl şocă cel mai mult, ci ceea ce era prins de acel material ciudat. Ceasul său Rolex, de culoare albastră, atârna de partea de sus a mânecii stângi, evident rămas agăţand în urma dezbrăcării pelerinei de purtător...

Soarele de amiază încălzea orăşelul pierdut în munţii îmbrăcaţi în neauă albă strălucitoare. Era o linişte dezolantă, singurele urme de tulburare auzindu-se în rândul păsărelelor care îşi începeau zilnica luptă cu supravieţuirea şi cu pietrele care vor veni cât de curând din praştiile copiilor. Însă acea dimineaţă nu începu tot aşa de monoton precum cele de dinainte. Calmul care domnea în valea arsă de soare, fu străpuns de un urlet de jale al unei femei. Urlet care venea de la casa poştaşului, unde o femeie îmbrăcată în rochie de seară stătea aplecată, cu ochii plânşi, cutremurată de suspine, deasupra celui care era (mai bine spus, fusese) poştaşul orăşelului timp de 30 de ani. Singura diferenţă între decesul acestuia şi a altor oameni care muriseră în acea comunitate de-a lungul anilor, erau cele două găurele care ieşeau în evidenţă pe gâtul victimei..........

Domnia vampirilor continua !!!!

~ >Întrebarea< ~

2008-02-03T23:02:00.000+02:00

Aşa cum am promis în articolul precedent, voi explica de ce am ales ca subtitlu al blogului citatul „întrebarea nu este cum mori, ci cum trăieşti...”

Moartea...unul dintre cele mai controversate si de temut fenomen cunoscut oamenilor. Statisticele arată că un procent de 100% din totalul oamenilor mor, mai devreme sau mai târziu:P Deci, întrebarea nu este „dacă” vom muri, nici „când”, ci „cum am trăit până atunci”. Însă ceea ce am vrut eu să spun prin acest citat nu se referă la acest fenomen morbid, ci este o încercare de a provoca la meditaţie asupra unui aspect care ne atinge inevitabil inimile în drumul nostru prin această lume.

Ce vreau să spun se poate exprima cel mai bine prin titlul melodiei formaţiei Queen: „Was it all worth it? / A meritat totul?”. Pe cum înaintăm în viaţă ne întrebăm dacă tot stresul, chinul, munca, efortul şi pasiunea pe care le dăruim pentru a ne îndulci traiul pe acest pământ într-adevăr merită. Pentru ce să ne obosim când ştim că totul se poate destrăma în câteva momente? De ce să suferim atâtea lovituri şi greutăţi? Ce ne poate face să mergem înainte când ar fi mult mai uşor să lăsăm toate în voia soartei?

Nu vreau să par negativist, sau melancolic incurabil, însă o parte din mine gândeşte în felul acesta (de aici predispoziţia spre ziceri ca aceasta).

Din păcate, răspunsul la această întrebare este în mare parte subiectiv. Fiecare ştim ce rol avem în piesa numită „Viaţa”, tot ce am realizat până acum cu mai multă sau puţină trudă şi dacă a meritat.

Deşi am avut momente în care am simţit că nu mai merită să te stresezi pentru lumea aceasta, că nu va mai fi acelaşi lucru, că fericirea nu se mai poate găsi cu adevărat, pentru mine răspunsul este următorul.

Merită, oameni buni. Deşi nu toate zilele sunt pline de floricele şi fluturaşi oranj, totuşi sunt anumite lucruri pentru care merită să lupţi chiar dacă nu vei avea izbândă. Sunt anumite mici bucurii, pe care este uşor să le treci cu vederea şi să te scufunzi tot mai adânc în melancolia şi problemele zilnice care ne lovesc pe toţi în diverse feluri şi chipuri. Poate că nu toţi te vor privi cu aceaşi ochi, poate că nu vrei primi exact ce ai aşteptat din partea unora, dar trebuie să contiunui să lupţi. Dar, de ce să ne mai străduim dacă tot vom muri? Pentru că nu aici se sfârşeşte această călătorie prin Univers......

Nu ştiu ce răspuns aţi fi aşteptat dar, fiind creştin, nu pot să ezit în a spune acest lucru. Viaţa adevărată nu este această permanentă trecere de la fericire la suferinţă, ci reala viaţă va fi exact după acel moment „morbid”, desigur şi această deinzând ca finalitate de această „călătorie”.

Zilele aceste am văzut pe undeva un citat care spunea ceva de genu: „Trăim într-o lume unde nimic nu mai este sigur, în care ţi-e greu să mai crezi în Dumnezeu şi fiecare plutim pe această sferă în cursul nostru spre moarte...”

Nu sunt sigur dacă sunt exacte cuvintele, dar în orice caz ideea rămâne şi nu pot să spun că nu sunt de-acord cu acest lucru. Îţi vine tot mai greu să crezi „poveştile” creştine care spun că poţi fi fericit chiar şi în tristeţe şi durere, nu mai poţi spera la un „mâine” mai bun şi acest lucru te determină să laşi totul la mâna fenomenului „de ce nu ?”

Dar, oricât de rău va fi de acum încolo, eu unul, nu vreau să mă mai hrănesc cu minciunile care, aparent, îţi aduc fericirea pe acest Pământ, pentru că ţintesc spre o altă lume:D:D

Încă un lucru aş vrea să îl amintesc, în legătură cu micile bucurii care pot trece neobservate prin faţa noastră. Mă refer, desigur, la acele persoane care le putem numi fără ezitare şi cu deplină sinceritate „prieteni adevăraţi”; în această categorie nu prea numeroasă intră şi familia totodată. Acestea sunt unele dintre lucrurile care mă fac să pot privi această viaţă cu o doză de fericire şi speranţă chiar şi în cele mai dificile momente ale vieţii mele de până acum. Sper ca fiecare dintre noi să ştim să preţuim acele persoane care ţin la noi, indiferent de micile şi neînsemnatele „ciorovăieli”(certuri, neînţelegeri) care apar pe parcurs.

Întrebarea nu este cum mori, ci cum (şi pentru ce) trăieşti...;)

Beny

de ce CARPE DIEM....????????

2008-01-29T01:06:00.000+02:00

Deşi e cam târziu pentru a dezvălui de ce am ales acest titlu pentru blogul meu, totuşi am să explic motivul.

Nu m-a lovit la vederea vreunui banner publicitar, reclama din revista, show de televiziune sau mai ştiu eu ce. Nu a fost doar din dorinţa de a fi mai diferit pentru că e în latină (deşi ar fi un mini-motiv:P). Motivul e mult mai personal şi apropiat de viaţa mea...De fapt, dacă e să stau puţin pe gânduri cred că e destul obiectiv.

Dar, destul cu toate aburelile şi tot suspansul ăsta pentru nimic. Să trecem la oile noastre şi să îmi justific ce am de justificat, să mă pot şi eu culca:P că de o oră mă strădui să termin doar rândurile de mai sus. Cât o să mă ţină ce urmează oare?of, of...:P

De fapt, răspunsul e destul de simplu. Ce m-a determinat să folosesc această expresie binecunoscută latină? Experienţa cotidianului !

Dar, din respect, să dezvoltăm:P...Nu vi s-a întâmplat pe parcursul monoton şi totodată plin de diverse experienţe, al vieţii să treceţi prin anumite momente în care să faceţi legătura, automat, între acel moment şi un altul din trecut?Spre exemplu, la mirosul de fum de la camion, să vă amintiţi că în tinereţe treceaţi pe lângă un loc unde mirosea aşa, sau o schimbare de clima (innorat, senin) să vă amintească de anumite zile în care vă simţeaţi fericiţi astfel dându-vă impresia că şi atunci sunteţi la fel, fără motiv logic?

Eh, aceste experienţe m-au dus cu gândul la scrierea acestor lucruri pentru că am considerat interesant modul în care funcţionează creierul nostru, chiar şi când nu observăm aceste mici minuni. Deşi nu întotdeauna vedem acest lucru, mintea noastră acumulează o cantitate enormă de imagini, stări, cuvinte şi aşa mai departe, care mai târziu sunt conectate cu te miri ce din prezentul respectiv.

Un alt lucru care l-am observat, cel puţin la mine, este că de multe ori când acest lucru se întâmplă, mă cuprinde o stare de melancolie şi regret după vremurile trecute în care acele stări, imagini sau mirosuri chiar, au fost de domeniul prezentului. De aici, am tras concluzia că de multe ori ne complacem să trăim mai degrabă în trecut şi în tot ce ne-a adus acel timp, decât să ne concentrăm mai mult pe momentele prezentului şi să încercăm să le trăim la intensitate maximă.

Nu spun că eu asta fac totdeauna, pentru că din punctul ăsta de vedere sunt foarte melancolic, deseori fiind copleşit de amintiri şi de emoţiile care acestea le aduc asupra mea. Însă, ceea ce am vrut să dovedesc prin titlul blogului este că trebuie să existe un anumit echilibru între viaţa trăită din plin în prezent şi preţuirea amintirilor pentru ceea ce înseamnă ele în viaţa noastră. Mă refer la „învăţatul din greşelile trecutului” „rememorea bucuriilor şi momentelor demne de ţinut minte” şi alte lecţii de acest gen, fără a lăsa aceste amintiri să ne ţină într-un continuu trecut-prezent.

Post-Scriptum :P :După cum se poate observa destul de clar (dacă nu e destul de clar, e vina fontului pus la dispoziţie de Blogger nu a mea:P), sub acest titlu despre care am scris mai sus, se afla un alt citat care poate provoca discuţii, dar acestea într-o postare viitoare.....până atunci.....CARPE DIEM.......

HaPpILy NeVEr? AfTeR...

2008-01-20T21:34:00.000+02:00

Recent am urmărit filmul apărut anul trecut (2007-ce trece timpul...hm) „Enchanted”. Citind recenzile mi se formase o anumită opinie asupra lui, dar am zis că să nu fiu pripit în judecarea sa înainte să îl văd. Aşa că, sâmbătă seara l-am vizionat cu nişte prieteni...

Articolul de faţă nu o să îmi prezinte părerea despre film, ci va exprima anumite opinii rezultate din câteva secvenţe interesante din filmul respectiv. Nu are relevanţă să menţionez că este vorba de un film de genul comedie romantică. Dar, totuşi am rezistat până la sfârşit, deşi am făcut nazuri la început, mai ales, dat fiind faptul că pelicula porneşte în trombă cu o scenă de desene, stilul celor de la Disney (preferatele mele, nu spun nimic), însă cu o poveste lungă care îţi face impresia că întregul film va fi aşa şi te tot întrebi:”mah, am luat filmul care trebuia ??”

Dar, povestea îşi reia cursul în momentul în care o prinţesă din basme, confuză şi pregătită să se căsătorească cu un făt-frumos (care îl cunoaşte de o zi pt că a prins-o căzând din pom), este trasportată în lumea modernă a New York-ului. În fine, nu mai spun altceva, pentru că apoi intru la categoria de recenzie cu postarea asta.

Ceea ce m-a determinat să scriu un articol pronind de la „Enchanted” este ideea care mie mi s-a părut că reiese din film. Şi anume, dragostea care este prezentată în basmele vechi, imprevizibilă, de moment şi „până la adânci bătrâneţi”.

Aţi putea gandi acum: „Astă iar începe cu dragostea şi romantisme din astea 8-|” Dar, nu am să intru în subiectul ăsta ci doar voi atinge anumite chestii care să ne pună pe gânduri o clipită. Voi încerca să le formulez în antiteză pentru că nu vreau să îmi expun părerea ci vreau să aflu alte păreri de la cei care citesc acestea (deci, comenturi aştept :P).

Prima idee: „Oare ce este mai favorabil în domeniul dragostei ? Căsătoria ca în basme, fără a se cunoaşte cele două părţi, care se întâlnesc accidental (salvată de dragon, căzut din pom, etc), SAU cea din zilele noastre, cu obişnuitele „întâlniri” preorganizate, cu perioadă lungă înainte de căstorie ???

A doua idee: „Este posibilă viaţă (sau nah, dragoste...) ca în basme în această lume imprevizibilă şi nesigură ? Şi atunci cum rămâne cu „fericiţi până la adânci bătrâneţi” când rata divorţurilor este de peste 50% ?”

A treia idee: „Este greşit să privim viaţa reală prin prisma basmelor, unde totul este posibil dacă eşti bun şi crezi ? Sunt învechite modurile de gândire din basme, sau nu suntem noi destul de pregătiţi să privim lumea de azi şi în alt mod ?”

Cam aceste idei au răbufnit în mintea mea în timp ce urmăream „Enchanted” (care, apropo, are cateva faze mishto;)...) şi m-am gândit că şi aşa de mult timp nu am mai postat nimic, aşa că nu ar fi nimic rău :P...Aştept comenturile voastre la ideile de sus, părerile personale şi orice altceva legat de postarea prezentă.

Toată stima şi respectul (vorba unui coleg de-al meu:P) Beny.

~REQUIEM...~

2007-12-30T22:11:00.000+02:00

De multe ori, cuvintele şi toate efectele pe care încercăm să le imprimăm cu ajutorul lor asupra sentimentelor noastre, pălesc în faţa anumitor momente din viaţa noastră. Acesta este un astfel de caz....Nu voi încerca să descriu stilistic sau cine ştie cum această încercare care a lovit în plin Biserica noastră în aceste zile de sărbătoare când Emanuela Şuclea, 23 de ani, a părăsit această lume plecând spre o patrie mult mai bună, cea cerească. Voi lăsa pozele blogului său să vorbească...

Nu am ce adăuga la cele de mai sus, decât un mesaj pentru cei îndureraţi de această nefericită ocazie: Fiecare om moare la vremea hotărâtă; Scopul nostru nu trebuie să fie a trăi pentru totdeauna pe acest Pământ, ci a lăsa în urmă ceva demn de amintit...Ella (cum o cunoaştem majoritatea) nu a lăsat în urmă doar lacrimi şi suferinţă, ci deasupra tuturor acestor necazuri a lăsat amintirea unui zâmbet, a unei persoane iubitoare şi plină de compasiune, credincioasă şi gata să ajute. Sunt sigur că în aceste momente tulburi, ea priveşte pe cei dragi sieşi, zâmbind, amintindu-şi clipele frumoase petrecute alături de ei pe acest tărâm efemer. Îmi imaginez că Ella, cum a ajuns Acasă, a început să fotografieze din înălţimi peisajul feeric al Cerurilor, la fel cum de multe ori a înfrumuseţat peisajele minunate care le-a străbătut în scurta perioadă petrecută sub cerul albastru...

O NOAPTE GEROASA…..

2007-12-23T20:34:00.000+02:00

Întunerec...Miliardele de stele încearcă fără succes să străpungă negura nemărginită prin care plutesc in neincetata lor promenada circulară in jurul Soarelui, cele 9 planete colorate.

Linişte de nepătruns peste tot, în afara unui zumzet înfundat undeva prin tăcerea deplină. Parcă era ceva melodios în zgomotul acela îndepărtat, laolaltă cu o mulţime de voci care totuşi nu deranjau acalmia din împrejurimi.

Din neant apăru, deodată, o mână uriaşă care se întinse prin întregul Univers şi cu o mişcare legănată, apucă o planetă mică şi albastră din Sistemul nu de mult timp creat. Dumnezeu luă Pământul în mâna Sa şi privi spre tot ce se petrecea pe sfera plină de viaţă, aşa cum făcuse de multe ori până atunci. Ceva Îi atrase atenţia şi totodată Îi întunecă privirea blândă. Vocea Creatorului tună peste întreaga nemărginire spaţială: „S-au stricat oamenii! Păcătuiesc în neştire. M-au renegat întru-totul...” Peste întreaga ceată a îngerilor se lăsă o linişte deplină, privirea Marelui Rege oprindu-se asupra fiecăruia din cei aflaţi acolo. Nimeni nu ştia ce anume căuta sau ce dorea, dar ştiau după înfăţişarea Sa îngândurată că pregăteşte un plan măreţ...

Stelele aveau o strălucire neobişnuită în acea seară. Sufla un vânt răcoros şi plăcut peste nisipul înfierbântat de soarele amiezii de mult apus. Oamenii îşi aranjau ultimele lucruri de pe lângă gospodării, pregătindu-se de o noapte ca toate celelalte. Nimeni nu a privit spre cer cu atenţie, fiindcă altfel ar fi observat o stea care până atunci nu fusese acolo şi care le eclipsa pe celelalte cu lumina sa. Deasemenea, două umbre se profilau pe orizontul cenuşiu, parcă ducând acea stea cu ei odată...

Şi astfel, în acea noapte de neuitat, nevăzutul a luat formă în lumea materială, întunerecul pierdu supremaţia, în timp ce întregul cer a rămas înmărmurit când Stăpânul timpului şi spaţiului s-a coborât din înălţimi intr-o iesle neînsemnată. Îngerii au amuţit atunci când Măreţul Rege şi-a părăsit tronul pentru a cutremura Cosmosul...

De atunci, istoria nu a mai fost aceaşi...

Fulgii de nea acoperă de două milenii cărările bătătorite pe care oamenii păşesc, fără a lua seama la toate lucrurile din jur, care vestesc coborârea supranaturalului în lumea noastră aducând speranţa de mai bine.

Îmi aduc aminte cu melancolie de vremuri trecute din viaţa mea, pe când eram încă un copil (la vârstă), pe când iarna ne acoperea cu omăt strada transformând-o într-o imagine din felicitarile care se trimit cu acea ocazie. Pentru mine, apropierea Crăciunului aducea întotdeauna cu sine un sentiment nou, o bucurie necondiţionată. Poate erau cadourile care le primeam de la „Moşu’“, poate erau colindele care răsunau pe străzi, la televizor şi peste tot....Nu ştiu....

Adevărul este că noi, oameni fiind, de cele mai multe ori ne înşelăm singuri în a crede că majoritatea lucrurilor pe care le avem şi de care ne bucurăm în această lume, ni se cuvin. Lucruri de multe ori considerate infirme, neînsemnate, precum: familia, prietenii, bani, chiar şi zăpadă; toate acestea nu le apreciem până atunci când nu mai le posedăm.

În nebunia acestei lumi, trecem prin viaţă fără să privim la ceea ce merită şi ne încărcăm „barca” cu tot soiul de fleacuri inutile şi ridicole. Haine supra-elegante, convenienţe şi mode, prefăcătorie de circumstanţă, plăceri scumpe care până la urmă plictisesc, (şi să nu uit - cea mai rea dintre toate) frica de "ce gândeşte vecinul despre tine."

Încărcaţi de toate acestea, nu avem timp de linişte, să stăm doar şi să visăm leneş la toate şi nimic, uităm să urmărim şi să apreciem frumuseţea razelor de soare care strălucesc pe malul apei, pădurile cu frunze multicolore, fulgii de nea care ne mângâie adesea şi care niciunul nu este identic cu următorul.

Să aruncăm peste bord toate aceste nimicuri care ne împiedică să admirăm creaţia care ne-a fost oferită să o putem privi în scurta sau lunga perioadă în care păşim pe aceste meleaguri. Să ne umplem barca doare de lucruri de care avem neapărată nevoie. O casă primitoare, o familie care să ne iubească şi căruia se oferim iubire, unul sau doi prieteni adevăraţi care să merite acest nume, o pisică (sau chiar vreo 11 :P), un câine, mâncare suficientă ca să nu aruncăm prisosul şi tot ceea ce ne ajută să ducem o viaţă trăită la potenţial maxim şi să ne permită să manevrăm uşor barca noastră pe cursul apei (chiar şi atunci când trebuie să „vâslim” împotriva curentului).

Aşa că, haideţi să avem în acest an un Crăciun cum nu am mai trăit, să putem să ne bucurăm de Sărbătoarea Naşterii împreună cu cei dragi, pentru că în cele din urmă, acesta este cel mai important lucru care îl putem face atâta timp cât îi avem aproape...Să îi apreciem şi să îi iubim....

Să aveţi un ALTFEL

de Crăciun !

ROAD 2 FRIENDSHIP...

2007-12-13T22:58:00.000+02:00

Mulţi se întreabă în drumul prin această viaţă, dacă există PRIETENI ADEVĂRAŢI...Când te uiţi în jurul tău în aceste zile, tot ce poţi observa este o permanentă luptă pentru supravieţuire, totală lipsă de compasiune, o dominare totală a conceptului : „fiecare pentru sine însuşi”. Atunci cum să mai speri la ceva bun din lumea aceasta mizeră ?

Motivul pentru care am formulat titlul în limba engleză este pentru că vreau să folosesc o ilustraţie pentru a-mi dovedi punctul de vedere.Dar, înainte de asta...(cum zicea Jim Carrie în The Mask:P)

Părerea mea sinceră este că, totuşi există acei oameni care să fie prieteni adevăraţi, care să ţină unii la alţii cu adevărat. Greutatea constă în a descoperi acele persoane şi a fi la rândul nostru ceea ce ei sunt pentru noi. Sunt multe citate „covârşitoare” pe „matricea” Internetului în legătură cu prieteni şi prietenie, dar imaginea care mi se pare mie cea mai potrivită, privind acest aspect al vieţii oricăriu om, este următoarea: Să privim la titlul care l-am ales (deşi destul de „fumat” :P) şi în special la cuvântul friendship. Nu am să îl dezbat gramatical, ci doar folosind imaginaţia, am să-l despart în „friend”-prieten şi „ship”-barcă, pentru că eu aseamăn prietenia cu o „barcă” sau „vas” (în funcţie de membrii echipajului :P) care ne trece prin vâltoarea lumii acesteia şi ne menţine privirea înainte.

Ştiu...cam metaforică imaginea, dar lucrul cel mai important este că, în momentul în care nu vedem nimic din cauza greutăţilor, singurul lucru de care ne putem agăţa sunt prieteni pe care îi avem, nu-i aşa? Însă dacă aceştia nu sunt veritabili, atunci doar vom suferi mai mult.

Eu voi fi veşnic recunoscător Celui de Sus, pentru că am fost mereu înconjurat de prieteni care m-au susţinut, m-au ajutat mereu şi au fost alături de mine în momente dificile. Şi încă sunt înconjurat de ei...Vorba aceea, friends 4 ever (prieteni pentru totdeauna – asta ca să nu mă acuze dl. Pruteanu :P)

Totuşi, rămâne o chestiune neelucidată...Cum putem să deosebim dintre cei apropiaţi pe cei care ne sunt într-adevăr prieteni şi nu numai nişte „drumeţi” care se întovărăşesc cu noi de dragul de a se folosi de noi, sau din alte motive efemere.

Acuma, eu nu mă consider deloc în măsură de a da sfaturi, fiindcă sunt foarte tânăr şi mai am multe de învăţat şi de experimentat până pot zice că ştiu câte ceva despre ceva. Însă, ceea ce am observat eu, din toate experienţele prin care am trecut până acum, este că prietenii adevăraţi, în afară de faptul că sunt mereu acolo pentru noi, ne ascultă, simt bucurii şi dureri împreună cu noi şi multe altele, pot fi descoperiţi în momentul în care se observăm posibilitatea purtării unei conversaţii adevărate cu acea persoană.

M-am cam săturat de cuvinte „corecte literar” şi expresii din acestea elevate, aşa că voi explica ce am vrut să spun mai sus, cât pot mai clar. Pentru mine, acea persoană cu care pot discuta despre orice şi oricum, mă ajută să mă apropii mult mai uşor de el/ea. Faţă de cei care rămân „agăţaţi” undeva deasupra şi refuză să coboare la niveul altora, sau încearcă mereu să se ridice, denigrându-i insensibil pe ceilalţi din jur... În momentul în care două (sau mai multe) persoane pot purta o conversaţie coerentă şi „plină” din toate punctele de vedere (hazlie, serioasă, dezbatere, povestire, etc.) eu consider că acele persoane vor deveni foarte uşor prieteni. Dar, dacă nu există un mic sacrificiu din ambele părţi pentru menţinerea acestei prieteni, ea nu va ţine, ba chiar îmi permit să spun că ea nu există în acest caz. Precum orice relaţie, cea de prietenie cere sacrificii enorme şi presupune suportarea greutăţilor şi suferinţelor care vin odată cu ea. DAR, recompensa este una imensă şi pentru toată viaţa.

Acuma, eu am spus la titlu „drumul spre prietenie” (tradus mot-a-mot) pentru că unul dintre metodele în care eu am fost testat în această problemă, pentru a descoperi dacă sunt un prieten adevărat şi dacă cealaltă persoană îmi este prieten/ă cu adevărat, a fost, de multe ori, nevoia de a parcurge (voit sau nevoit :P) o distanţă mai mare sau nu, împreună. În momentul în care am simţit că nu avem subiecte în comun de discutat şi pe deasupra, era evidentă dorinţa de a nu vorbi (chiar şi eu), îmi era clar că nu aveam cum să fim prieteni adevăraţi (după părerea mea, cel puţin).

Însă, acele persoane care făceau drumul să pară „prea” scurt, cu care doream să discut cât mai mult, în care ştiam că pot avea încredere necondiţionată, cu care râdeam de tot şi toate (chiar şi fără motiv), aceia şi acelea mi-au devenit, îmi sunt şi mereu îmi vor fi prieteni.

Nu ştiu cum e la dumneavoastră, dar în ce mă priveşte, tot ce am spus în aceste rânduri este părerea mea, la fel şi fraza cu care voi încheia.

„Prietenia este singurul dar care îl primim în această viaţă imperfectă, nedreaptă şi grea, pe care, la rândul nostru îl putem dărui... Deci, să nu profităm de el şi să nu îl luăm ca pe un lucru de apucat, sau pe care îl merităm...”

PUPE-VĂ MOŞU’...

2007-12-05T19:48:00.000+02:00

Nu ştiu alţii cum sunt (vorba lui Creangă), dar eu când mă gândesc la data de 5 decembrie, nu multe lucruri îmi parcurg circumvalaţiunile. Singura amintire mai puţin înceţoşată, este din acel an (care an, nu ştie nimeni) în care am primit o maşinuţă foarte la modă pe vremea aceea, având posibilitatea de a o trage în spate ca apoi să pornească în mare trombă în faţă. Şi pe deasupra i se deschideau portierele;).

Totuşi, dacă stau mai mult (deşi am stat deja vreo 20 de minute) şi încerc sa îmi amintesc, parcă văd ca prin ceaţă o imagine în care eu îmi puneam la uşă nişte cizme, parcă de culoare maro, şi apoi fugeam (nu ştiu de ce, dar...) înapoi în cameră şi mă aşezam, zvelt, înaintea televizorului, ascultând cu o ureche la orice mişcare din coridorul respectiv. Multă bătaie am mai pus pe pisicile care le aveam la acea vreme (nu vă îngrijoraţi, de atunci am crescut, am şi semnat petiţia aia pentru protecţia animalelor, deci...), pentru că de multe ori în nebunia lor jucăuşă, se cocoţau pe te miri ce dungă, pervaz, ghiveci de flori, clanţă, etc. şi făceau zgomote care mă puneau pe fugă în acea direcţie crezând că „a venit moşu’ ”.

Altă imagine care mă „loveşte” legată de această zi este cea a magazinelor în care mergeam cu părinţii sau fraţii şi surorile, decorate cu tot soiul de moşi, reni, fulgi, zurgălăi şi alte chiţibuşuri de sezon.

Treaba, oameni buni, e că de când mă ştiu eu de Crăciun era zăpadă. Îmi amintesc şi ani în care a început să „se depună” omătul de prin noiembrie. Se pare că de ceva vreme încoace vremea ne joacă feste şi clima se schimbă în orice fel vrea izotermele dânsei.

Sincer, duc dorul perioadelor de iarnă în care auzeai strigăte pe străzi, picurul ţurţurilor de pe streaşina casei, sunetul zăpezii trosnind sub picioare, colindele care le urlau copiii din răsputeri în urechile oamenilor cu bomboane şi bani în mâini (aşteptând nerăbdători ultima strofă a colindului:P) şi toate celelalte.

Dar, ce să faci? Aşa trec toate lucrurile...Sincer, cam atat am avut de spus aici, pentru că sincer nici nu văd ce aş putea scrie să fie cine ştie ce...Deci, fără alte declaraţii auxiliare vă spun un sincer:

PUPE-VĂ TOŢI MOŞII CARE AU FOST, SUNT ŞI VOR MAI FI PRIN PREAJMĂ PÂNĂ EXPIRĂ (SAU E ŞTERS) BLOGU’ ĂSTA...

SĂ TRĂITZI ... CA ÎN ROMÂNIA ...

2007-11-30T19:29:00.000+02:00

„ Peste 7 mări......10 ţări........şi 2 oceane......trăia un iepure. Într-o dimineaţă ceţoasă, iese el afară, priveşte contemplativ în zare, trage aer în piept şi zice: `Ai de capu` meu, dăparte stau !!!”

Poate vă gândiţi: „Ăsta o luat-o rău de tot.....i s-a suit blogging-ul la cap” Eh, poate alţii se aşteptau să scriu ceva patriotic legat de această zi, sau poate ceva interesant, sau mai ştiu eu ce.

Puteam....Dar, am preferat să încep astfel pentru a prezenta o altă faţă a României, care deşi nu se poate vedea din cauza multelor puncte negative care şi eu şi dumneavoastră le observăm zi de zi, este mai prezentă ca la toate celelalte ţări laolaltă, după umila şi non-conformista mea părere. UMORUL EXTRAORDINAR

Nici o glumă, poantă, anecdotă pe care am auzit-o sau citit-o în altă limbă, nu mi-a stârnit aşa haz. Nu ştiu dacă vinovate sunt expresiile originale (care, oricât s-ar strădui oricine, nu se pot traduce cu acelaşi efect umoristic), sau multitudinea cuvintelor cu o nuanţă de „râzi ca să nu plângi”, sau pur şi simplu este un dar care noi românii îl posedăm de când ne-am format ca popor.

În scopul alcătuirii acestei postări am cules câteva imagini care exemplifică, parţial, umorul poporului nostru:

Ce nu poţi duce cu căruţa...

Calea cea mai scurtă....

Cuvintele mele pălesc în faţa pozei acesteia....

Deci, deşi de multe ori am fost de acord cu sondajul realizat de Cuvinte Regăsite trebuie să recunosc şi eu că orice om trebuie să fie mândru într-o măsură mai mică sau mai mare, ţara sa. În cele din urmă, asta e...în ea ne-am născut, aici trăim şi asta ne ia tot timpul (vorba lu’ Badea :P)

BECUL DENOMINATIV...

2007-11-17T22:37:00.000+02:00

Cu toţii suntem familiari cu acel banc: „De câţi poliţişti e nevoie pentru a pune un bec ?”. Răspunsul fiind indubitabil 10 – 1 ţine becu’ sus, 4 învârt masa, 2 se învârt în sens invers ca să nu ameţească cei 4, 2 deschid geamurile şi 1 închide uşa ca să fie curent.

În legătură strânsă am aflat varianta „religioasă” a acestui banc. Sper să nu se simtă nimeni jignit / ă de următoarele. Nu intenţionez să denigrez sau să iau in glumă nici o denominaţie, dovadă fiind faptul că aparţin eu însumi uneia aflate în cele de mai jos(Baptişti). Singurul fapt care m-a îndemnat să postez aceste rânduri a fost porţia de râs care mi-a stârnit-o subtilitatea acestora în prezentarea unor elemente binecunoscute despre fiecare denominaţie în parte atunci când le-am auzit prima dată.

Deci, întrebarea este:

· De câţi atei e nevoie să pună un bec?

· Ce bec, domnule? Nu există...

· De câţi ortodocşi e nevoie să pună un bec?

· Becul se află acolo de la sfinţii apostoli...

· De câţi calvinişti e nevoie să pună un bec?

· Becul este predestinat în locul său de pe tavan...

· De câţi baptişti e nevoie să pună un bec?

· Nu scrie în Scripturi de nici un bec...

· De câţi karismatici e nevoie să pună un bec?

· Unul, cel care stă cel mai mult cu mâinile ridicate...

· De câţi penticostali e nevoie să pună un bec?

· 10, unul îl pune şi ceilalţi 9 mustră duhul de întunerec...

EXPRESIA SALVATOARE...

2007-10-27T22:29:00.000+03:00

De multe ori căutăm să ne exprimăm în cât mai puţine cuvinte, având o multitudine de motive în favoarea acestui fapt (lenea, lipsa informării în acel domeniu, sau pur şi simplu nu agreem subiectul respectiv).

Limba română are o gamă largă de cuvinte extraordinare şi expresii „de duh” greu de găsit în alte limbi, din acest motiv nu ne vine greu să aflăm multe expresii sau cuvinte care să ne scoată din situaţii dificile sau neplăcute.

Una dintre expresiile de acest gen pe care le-am găsit eu în vocabularul meu regional este binecunoscutul (de către ardeleni în mare parte): DAPU-AMU’ !!!!!

Ceea ce m-a fascinat la această expresie este lipsa exprimării oricăror tipuri de sentimente care ea o posedă. Nu aprobă, nu contrariază, nu neagă, nu exprimă o indiferenţă accentuată, şi aşa mai departe. Spre exemplu să privim nişte conversaţii cotidiene în care putem include cuvintele acestea „magice”.

„ Cum o mai duci ?”

„ Dapu-amu’... ”

„ Ce zici de ministrul cutare ?”

„ Dapu-amu’... ”

„ Cum a fost la petrecere ?”

„ Dapu-amu’... ”

„ Ce ai zice dacă ti-aş spune că...... ?”

„ Dapu-amu’... ”

„ Ai grijă la cap !”

„ Dapu-amu’... ”

Şi aşa mai departe. În concluzie, limba noastră este „întotdeauna dulce şi frumoasă, plină de dragoste şi prietenie, plină de miez, de cuvinte frumoase, de poezie, de spirit: o plăcere să o auzi! Adică, un fagure de miere spre bucuria noastră şi a celor ce o ascultă. Un motiv de mândrie patriotică şi o cheie să deschidem inimile celorlalte naţii.” aşa cum spune Nick Sava de la revista Atheneum http://www.atheneum.ca/modules/smartsection/print.php?itemid=220

SfÂRşIt ALeAToR...

2007-10-20T00:52:00.000+03:00

Vântul nu îşi înceta promenada violentă în curtea luminată de soare, dar rece. Cu toţii stăteam pe unde apucam, în speranţa că foarte curând se va termina toată tărăşenia în care am fost târâţi. Se formaseră grupuri mai mici sau mai mari, fiecare discutând acelaşi subiect, cu nuanţe mai puţin sau mai mult hazlii, în funcţie de membrii. Între timp mucitorii care reparau partea de sus a cladirii, ajunseseră foarte aproape de sfârşit (deşi au început în acelaşi timp în care noi ne-am adunat în prima cameră).

Din cauza aleatorie a pierderii răbdării (puţine, în cazul meu), am decis să folosesc ceea ce îmi umpluse până atunci buzunarul stâng şi anume, MP3Player-ul. Deşi am scris nu demult un articol despre influenţa care muzica o are asupra mea, fiind în stare să îmi schimbe starea în care mă aflu când ascult, se profila în acele momente, o încălcare incontestabilă a acelei teorii. Orice aş fi ascultat, nimic nu imi freca neuronii obosiţi mai ră decât gândul: „Ce pisicile mele (toate alea 12) pot ăştia să facă atâta, de ne tot ţin aici?”

Ca la comandă, ieşi din camera în care ne-a început testarea răbdării, nimeni altul decât favoritul tinerilor din acea curte, marele şi apreciatul (imaginaţi-vă toate cele de dinainte în ghilimele) ofiţer cu vestea că de acum va începe împărţirea „foilor” mult aşteptate, în mod (deja fiind ultra-folosit cuvântul în articolele astea, dar ce să faci....articolele mele, cuvintele mele) ALEATOR, mai exact în ordinea în care se corectau lucrările de la testul psihologic.

Precum o ceată, turmă, hoardă, haită şi aşa mai departe de vulturi, toţi câţi au încăput din prima alergare în camera unde se dădeau „rezultatele”, s-au năpustit într-acolo, formându-se pe loc şi în mod aleator un tipar în care să se „facă treaba”. Cei din cameră aveau să îşi aştepte rândul şi la ieşire, să anunţe pe următorul care trebuia să se prezinte.

Am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat.....................şi..............în cele din urmă...........după lungi lupte (seculare de 3 minute) cu răbdarea..............chiar înainte de a mă birui disperarea.............am fost chemat să mi se inmâneze foaia şi să mai dau anumite date familiale şi personale.

Acum eram liniştit, ştiind că se va termina totul cât de curând......însă.......Când am sosit în anexa unde erau doamnele secretare care trebuiau să completeze foaia, am primit exasperanta veste că nu mai au exemplare din acel model şi că toţi care am mai rămas vom fi nevoiţi să mai aşteptăm „puţin”.....

A urmat o perioadă de timp din care nu voi exemplifica nimic, din motive de politică constituţională a blogurilor. Dacă aţi auzit expresia de: „ a sudui ca la uşa cortului” veţi înţelege ce a urmat, timp de aproximativ o oră şi câteva zeci de minute. Eu în schimb, de „nervi” am fost obligat să memorez toate afişele, pozele, obiectele de mobilier, gumele de mestecat, petele şi crăpăturile care se aflau în acea cameră de aşteptare.

Într-un final (pentru că deja mă întind cu scrisu’ şi e trecut de 12 şi crap aci de somn) ni s-au împărţit foile eliberatoare şi am întins-o cu toţii din acea „instituţie pur românească” de zici că nici nu am fost pe stradă.

Concluzia mea (una dintre ele, aleasă în mod absolut aleator) din această experienţă, este că: „Draga noastră patrie, refuză să se ridice prin toate punctele pozitive de care dispune, la un nivel „mai” european, acceptând să se complacă (mai plastic spus, să se scalde) în abisul birocraţiei chiar şi în acestă eră a vitezei........VIVE LA ROUMANIE !!!!! :p YEAH RIGHT...

Promit ca de acum încolo

să incetez a mai folosi

cuvântul ALEATOR aşa de des !!!!

Beny

..................Continuare la articolul precedent..........

2007-10-17T23:34:00.000+03:00

„Ce ***** căutaţi aici?” urlă ofiţerul „cafengiu” în urechile noastre. Din plictiseală şi dispariţia (complet aleatorie) a răbdării, câţiva din cea de a doua sesiune, am urcat la etajul superior pentru a fi mai aproape de uşa sălii de examinare şi pentru a termina cât mai curând cu toate formalităţiile "aleatorii" din această instituţie.

Am fost trimişi înapoi jos cu instrucţiuni de „a nu ne mai urca aici, dacă nu ne cheamă nimeni, numai dacă ne cheamă”. După câteva minute au început să iasă tot mai mulţi din cea dintâi sesiune, spre bucuria celorlalţi. Toţi au fost asaltaţi cu întrebări care mai de care, la care au dat răspunsuri pe măsură: „Ce-i acolo, bah?” „Dapu' ce să fie? Nişte tipe care te înteabă...” „Ce te-au întebat, mah?” „Că dacă m-am tăiat vro’dată, dacă am înjurat. Întrebări de **#¤”%!...” Şi multe altele....

Nu a trecut mult timp (vreo juma de oră) şi ultimul din prima sesiune, a părăsit sala de la etaj. Am fost chemaţi toţi din cea de a doua grupă (ca să nu mai spunem tot sesiune) la examinarea psihologică. Am intrat toţi (aleator, adică) într-o sală asemănătoare cu o clasă de şcoală, cu două drapele agăţate pe peretele din faţă (unul al României şi unul al Uniunii Europene, logic). Ne-am aşezat care pe unde a văzut cu ochii (într-un cuvânt, ştiţi voi deja), câte doi în bancă. Eu am găsit o bancă la geam, penultima de pe acel rând cu încă un băiat pe care îl cunoşteam de mai demult, dar nu-l mai văzusem de ceva vreme.

Ni s-au dat cărţile primei probe (o broşură cu 60 de serii de teste) unde trebuia să alegem bucata lipsă din desenul alăturat în funcţie de model, logică, număr, etc. Deci printre singurele lucruri non-aleatorii din acea zi. Ni s-a explicat (precum unor preşcolari) ceea ce aveam de făcut în continuare la acel test şi ni s-a spus să facem câte reuşim înainte de a fi opriţi. Aproape toţi care eram pe acel rând, am terminat de ales acele forme înainte de a se ridica domnişoara (cred) de la masa mare din faţa noastră. Acuma, că multe teste din broşură au fost completate în mod aleatoriu, este inutil de menţionat. Ceea ce contează este că după un anumit timp (aleatoriu stabilit de supraveghetoarea nostră) ni s-au luat cărţile spre a ne fi date alte foi mai mari, scrise pe amble părţi (cu Times New Roman de 14) cu o sumedenie de întrebări (vreo 100 sau 200 în total).

Rând pe rând, în funcţie de cum am terminat fiecare, am trecut cu foaia completată pe la masa examinatoarele noastre (am uitat să menţinez că erau două femei) şi cea care ne-a prezentat regulile şi instrucţiunile ne ştampila foaia de examen şi în funcţie de nevoie ne adresa întebări diverse: (cele care urmează nu mi-au fost adresate numai mie) „Ai prieteni mulţi?” „Eşti o fire vioaie?” „Ai simţit vreodată nevoia de a ucide?” „Eşti mai singuratic din fire?” „Ai ucis cu mâinile goale?” „Poţi să pleci!” „Poftim?” „Am spus că eşti liber...”

Cu toţii am coborât în curtea din mijlocul complexului ca să discutăm cele întâmplate şi să aşteptăm „foaia” care ne-a adunat aici şi ne-a făcut să aşteptăm aşa amar de vreme. Însă, de unde să ştim că mai era mult de aşteptat până vom putea privi poarta ruginită, maro, din afară........

Continuare complet aleatorie,

în articolul care în mod aleator va urma....

RABDARE ALEATORIE….....

2007-10-16T20:31:00.000+03:00

Şi iată a venit şi vremea recrutării...După cum se cunoaşte, în zilele noastre stagiul militar nu mai este obligatoriu, ci voluntar, dar totuşi scumpa noastră patrie înzestrată cu „darul” birocraţiei, îţi solicită prezenţa pentru a spune definitiv şi categoric NU înrolării. Fără ruşine spun că niciodată nu am fost un patriot înfocat, dar „vizita” de astăzi m-a convins şi mai mult că nici nu merită să apreciez mare lucru în această ţară. Îmi pare rău, dar pur şi simplu nu pot să îmi prezint părerea într-un mod pozitiv despre o ţara în care oricărui fir de cucută îi este permis să conducă întreaga „cireadă” din grădina societăţii.

Ajungând la clădirea unde ni s-a spus să ne prezentăm, am trecut de o poartă unde un portar evident plictisit ne prezentă lista celor necesare, cu un aşa zel de parcă noi eram cei care îi aduceau salariul. Apoi am fost trimişi înspre un colţ al complexului de cladiri aşezate în forma literei U. Acolo ni s-a spus să intrăm într-un birou, pe care unii dintre noi (printre care mă enumăr aici) din cauza somnolenţei şi mult-dezvoltatului simţ de observaţie l-am confundat cu un altul unde erau aşteptaţi cei care doreau informaţii în vederea înrolării....După ieşirea cu paşi mari şi grăbiţi de acolo, am ajuns în sfârşit unde trebuia. Acolo erau adunaţi vreo 50-60 de tineri deja, pe lângă cei care au venit pe urmă.

La masa din capătul dinspre uşă al sălii, era aplecat deasupra unor tabele un angajat al armatei (evident că nu îi ştiu gradul, nu că m-ar fi interesat), care ne-a prezentat unele informaţii (de nivelul claselor „de bastonaşe”-cum se asamblează un dosar, în care din cele patru colţuri să aşezăm buletinul şi ordinul şi aşa mai departe). Apoi ni s-au luat dosarele astfel construite, într-un mod complet aleator (demonstrând marea ordine care există în instituţiile de astăzi), iar apoi am fost scoşi afară în curtea unde o macara lucra la „ciotârnele” pline de depuneri. Aici ni s-au prezentat (cu unele întreruperi de genul: „daţi voie la doamna să treacă”, sau „lăsaţi domnişoara să treacă”, etc) reguli de ordine interioară şi pe scurt desfăşurarea examenului (dacă îl putem numi astfel)

După vreo 15 minute de aşteptare (timp în care ofiţerul nostru demagog a răspuns cu onoarea specifică, chemării unui grad superior, la o cerere disperată a unei ceşti de cafea), am fost instruiţi să urcăm un grup de scări pentru a ajunge la etajul superior la testare. Împărţirea noastră în cele două grupuri / sesiuni, a fost coordonată de liberul-arbitru al fiecărui participant, deci după cum ne-am obişnuit deja ALEATOR....

..............Continuare in articolul urmator..........

RE WWW ENIRE....

2007-10-10T18:52:00.000+03:00

A trecut o perioadă bunicică de timp de când nu am mai avut la status adresa de blog afişată din pricină că nu aveam articole noi postate...motivele sunt multiple şi printre ele se enumeră lipsa de inspiraţie (care încă îşi face simţită prezenţa), lipsa de timp, formatarea neprevăzută şi repetată a calculatorului, multitudinea temelor şi multe altele.

Nici acum nu pot spune că am un subiect anumit, ci voiam doar să asigur pe cei care mai îmi calcă pragul circuitelor HTML că încă sunt activ în domeniul acesta, doar că nu prea am despre ce scrie....legat de asta...dacă aveţi anumite idei sau subiecte despre care aţi vrea să îmi auziţi opinia, sau detalii despre mine sau orice altceva, lasaţi mesaje şi vor apărea noi articole.....

Până atunci....CARPE DIEM......beny

MY LIFE IN 10 YEARS

2007-10-01T21:15:00.000+03:00

“Life is not measured by the breaths you take, but by the moments that take your breath away…”

When brought face to face with the fact that our life is limited to about 80 or 90 years on this earth, you start to have a different point of view about the future, and begin to think what will become of you.

It is a well known fact that every man and woman has a point in his or her life when they start gathering material belongings in order to have some assurance for the next years, or for “dark days”. Thinking of this we can all agree that it is only natural to plan your future actions as you find suitable, to assure your well-being. This isn’t supposed to bring a pessimistic atmosphere to ourselves, but only to make us be prepared so that we don’t regret the past.

For me, thinking of what I will become in the next 10 years, is in my opinion, the most difficult thing to do. Not because I don’t plan to do anything with my life, but because of my personality, I tend to have only one line of thought or sometimes none. And also, I never was one to be stressed of my future, so I’m not really keeping a list of things-to-do in this aspect, but I prefer to let it flow and keep believing that everything will be just great…

But, in a small area of the big picture, I do think that my that time I will have finished my university studies, and perhaps some auxiliary studies in English. I will then be probably working in some office that has something to do with computers (software), but not being a director or anything like that, but preferably “the man behind the scene”, thus being able to use a lot more qualities, lacking seriously in the leading domain.

Anyway, my belief is that if you have a dream, no matter how big, you shall have a great life provided that you don’t do the same mistake I have, that of not taking school seriously. It might sound like a good idea not to study, but I now realize that I was a fool and now I have to study my ears out…

LIFE IS A DREAM WORTH DREAMING !!!

Încercare de narare....

2007-09-28T17:17:00.000+03:00

Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece el scrie primul roman realist obiectiv din literatura română, Ion, şi primul roman obiectiv de analiză psihologică, Pădurea Spânzuraţilor. Toată problematica şi ideea centrală a acestor romane este precedată de nuvele precum Hora morţii, sau Catastrofa.

Dar toate acestea nu au nici o legătură cu cele ce urmează.......

Sunetul foşnitor al frunzelor din castanii de pe stradă umpleau dimineaţa care se profila pe cerul fără nor. Era linişte, deşi casa sa se afla pe margine unei şosele destul de aglomerate în general, nu se auzea decât o frână mai bruscă ici-colo sau un claxon îndepărtat.

Marcus işi pregătea cafeaua din fiecare dimineaţă, fără a se aştepta la ceva neobişnuit pentru ziua respectivă. Însă totul a început de la ideea care i-a venit privind aburii emanaţi de lichidul maro din cana sa cu elefant. De ce să nu îi facă o vizită vărului său din partea mamei? Că şi aşa nu are nimic mai bun de făcut în ziua asta? Hotărât, îşi sorbi şi ultima picătură, presimţind parcă ziua lungă ce îl aştepta, apoi se îndreptă spre garaj să îşi scoată Volkswagen-ul de la fermentat.

În aer se simţea un vânt aducător de necazuri, acest lucru atrăgându-i atenţia şi lui Marcus în timp ce deschidea portiera automobilului său nou. Demară în viteză, fără a verifica nivelul benzinei din rezervor. După nici 2 kilometri, maşina dădu semne de incapacitate locomotorie şi într-un final se opri exact în mijlocul drumului. Claxoane ucigaşe izbucniră în spatele eroului nostru, dar el nu avea de gând ca acest incident minor să îi distrugă buna dispoziţie. Se coborî calm din maşină, salută, îşi ceru scuze celor din spatele său şi îşi împinse cu chiu cu vai bolidul pe marginea carosabilului. Acum plănuia să apeleze la bunătatea vreunui domn sau doamnă mai distinsă, spre a-i oferi fie puţină benzină, fie să îl ducă până la cea mai apropiată staţie petrolieră. Ieşi în marginea drumului cu mâna ridicată în direcţia maşinilor care se vedeau în distanţă. Prima care trecu, era o dubiţă vopsită în toate culorile, plină de tineri vioi cu chef de haz, care îi aruncară „din greşeală” în braţe conţinutul unei doze de bere, nu de foarte bună calitate. Nici aceasta nu îl descurajă pe Marcus. Păstră mâna întinsă în speranţa unei stări de bunăvoinţă a vreunui semen.

Norii îşi adunară conclavurile şi în scurt timp o rafală porni deasupra şoselei pustii. Marcus îşi încruntă puţin sprâncenele, dar nu se dădu bătut. Până la urmă cineva tot se va îndura de el, sau nu? Precum rezultatul unei reacţii chimice accidentale, o maşină cu număr străin opri în faţa lui Marcus şi îi oferi un drum până în oraşul următor. Însă, în momentul în care „norocosul” păşi în partea dreaptă a şoferului o bubuitură îi curmă scurtul sentiment de fericire...Pană...Ieşiră amîndoi în ploaia torenţială să încerce să repare defecţiunea, când un camion plin de găini, trecu în viteză pe lângă maşina defectă, udându-i din cap până în picioare şi pe deasupra, umplându-i şi de pene.

Acum răbdarea şi buna-dispoziţie, îl părăsi şi pe ghinionistul nostru şi oferind norilor o expresie plină de „apreciere”, îşi reluă poziţia de auto-stopist, ud precum un castravete murat proaspăt scos din borcan, cu bluza sa din lână atârnând din cauza greutăţii şi o privire chinuită, aproape maniacă pe chip, cu mâna întinsă într-un ultim efort de a agăţa un drum spre destinaţa mult dorită, aşteptă....şi aşteptă....mult şi bine....ploaia se opri....ieşise soarele....cele două maşini străluceau în umezeala luminată de mingea de foc, roşiatică....când....fără avertisment....ceva tremură în buzunarul lui Marcus.

Era telefonul său de firmă, ud şi el, afişând pe ecranul LCD un număr foarte cunoscut lui Marcus....era vărul său....vroia doar să îl anunţe că nu va mai veni în seara aceea. Marcus nu spuse nimic, ci doar închise convorbirea, scăpă celularul pe betonul ud, privi în ambele direcţii ale şoselei şi cu paşi apăsaţi, siguri şi hotărâţi se opri pe dunga albă aşteptând ultima sa speranţa de a avea noroc.

Şi din depărtare se vedeau două puncte luminoase apropiindu-se tot mai mult....

Fără titlu....

2007-09-21T22:29:00.000+03:00

A trecut şi prima săptămână de şcoală din ultimul meu an ca elev de liceu. Da fraţilor, sunt în clasa a 12-a, profil uman la liceul din oraşul meu natal. Nici nu îmi vine să cred, parcă doar ieri eram un ţânc în banca a 4-a din rândul de la geam din clasa a 5-a C, aşteptând cu tremur în oasele fragile venirea noilor profesori. Nu pot să cred, deasemenea, că îmi aduc aminte o multitudine de detalii din acei ani, până la cele mai nesemnificative elemente de îmbrăcăminte ale unor elevi care doar treceau pe la noi prin clasă, ca să nu mai spun de conversaţii şi alte cele, note, etc....Sunt, totodată, amintiri vrednice de păstrat în materia cenuşie din aceşti ani; aici intră momentele în care mă holbam la tabla neagră cu o expresie de om concentrat şi care ştia ce trebuia să scrie, lipsindu-i doar nu anumit chiţibuş din ceea ce a învăţat, pe când mintea umbla pe alte meleaguri ştiind dinainte că nu va fi nimic de rezolvare problemei respective; apoi scenele amuzante sau triste care le-am avut cu profesorii din acei ani.

Dar, în ciuda acelor vremuri frumoase, aceşti ani petrecuţi în liceu au fost cei mai frumoşi ai vieţii mele până acum. De aici am amintiri bogate în tot felul de sentimente, de la fericire până la disperare, de la „a fi cu capul în nori” până la indiferenţă şi aşa mai departe. Nu regret aproape nimic din tot ce a fost aceşti ani, dar nu vreau să scriu acum în genul de despărţire pentru că după cum am spus vreau în ce măsură pot, să trăiesc clipa şi până la urmă, anul acesta abia a început. De aici încolo va începe adevărata viaţă şi distracţie...O profesoară ne spunea cândva că tot ce învăţăm în anii aceştia este bagajul nostru de cultură generală şi că de aici vom începe să asimilăm cunoştinţe şi informaţii strict pentru anumite scopuri din viitoarea viaţă profesională, dar ceea ce acumulăm acum nu vom putea relua niciodată...

În concordanţă cu ideea asta este şi faptul că nu voi mai avea parte de astfel de perioade; asta nu însemnând că nu va mai fi „beton” de acum, dar voi fi altfel eu, voi fi poate mai matur (spun poate pentru că teoria mea este că niciodată nu te poţi opri din a fi copil, nu doar atâta timp cât ai părinţi, ci din punct de vedere emoţional şi social).

În orice caz, acest articol nu va avea vreo morală sau mai ştiu eu ce la sfârşit, cum au fost celelalte de până acuma, pentru că nu mi-am propus să spun nimic „inteligent” aici ci doar să exprim (cât mai pe scurt ca să nu intru în zona melancoliei) ceea ce cred că a simţit fiecare tânăr care a trecut prin această perioadă. Sper ca acest an să fie unul de neuitat şi să rămân pe lângă diploma de BAC, ştiinţa adunată şi alte avantaje, mai ales cu nişte prieteni adevăraţi....Pentru că în cele din urmă aceasta este esenţa care ne face viaţa mai dulce, în special în zilele acestea când totul pare că merge înspre mai rău în toate domeniile: PRIETENIA !!!

Nu uniformă....unitate !!!

2007-09-14T22:24:00.000+03:00

Bătând calea apăsătoare a vieţii,

Adesea ne conformăm unui tipar.

Avem un model în general

În multe detalii ale vieţii.

Este oare greşit să fim la fel

Să facem, fără să cugetăm puţintel

Este aceasta unitate

Sau este lipsă de maturitate?

Ne conformăm anumitor reguli

Fără să le acceptăm în mintea noastră.

Stăm ascunşi după o proprie fereastră

Şi tot spunem că nu suntem singuri...

Idei diferite ne copleşesc

Şi mulţi alţii nu le primesc

Dar, doar pentru că suntem loviţi

Să nu ne lăsăm opriţi.

Atunci vom şti ce e bucuria

Şi vom cunoaşte fericirea

Vom putea spune că am trăit

Chiar dacă fiecare e diferit.

Mulţi mă cred „altfel” sau „ciudat”

Multe idei mi s-au alungat

Însă refuz să accept ce nu pot crede

Fiindcă ştiu că EL mă vede.

Idealul îmi este de a fi schimbat

Şi mai ales în aspecte bune

Până ceasul are să îmi sune

Voi fi eu însumi, nu uniformizat.

Nu sunt un mic rebel

Nici nu mă dau model

Eu calea-aceasta am ales-o

Căci mulţi alţii înainte au dres-o.

NOTĂ: Din teama de interpretări greşite ale acestei poezii prefer să postez aici şi interpretarea. Nu sunt un tânăr care acuma s-a trezit să se ridice împotriva lumii întregi crezând că a găsit Calea cea bună, ci doar un tip care nu vrea să fie identificat după familia din care face parte sau biserica căreia aparţine şi aşa mai departe. Vreau să fiu apreciat pentru calităţile şi lucrurile bune care sunt în mine şi mai ales, criticat şi judecat după propriile greşeli sau lucruri nepotrivite făcute. Deasemenea vreau să încurajez prin aceste rânduri pe cei cărora le este teamă să îşi expună adevăratele păreri pentru a nu fi marginalizaţi sau ridiculizaţi. Curajul nu este a câştiga o bătălie, ci a rămâne pe poziţie pentru ceea ce crezi...Nu ştiu dacă mi-am exprimat destul de corect şi clar ceea ce am avut în gând când am scris aceste versuri, dar mai simplu spus este că nu vreau să îmbrac o uniformă socială doar pentru că aşa consideră majoritatea, iar eu nu accept anumite principii. Cei care mă cunosc mai bine vor ştii mai mult şi mai clar ceea ce intenţionez să reproduc aici.

BENY

PLICTISEALA....

2007-09-11T19:23:00.000+03:00

Mă trezesc după programul matinal obişnuit, pe la ora 13 aproximativ, după ce m-am culcat noaptea (sau mai bine spus dimineaţa) pe la 2. Îmi întind bine oasele ruginite de odinhă, mă îndrept spre calculator, apăs cu un efort sonor butonul aflat la o adâncime nemiloasă faţă de nivelul patului. După o doză bună întinderi şi destinderi, mă îndrept cu ochii mijiţi spre uşa aflată din nou departe, o deschid, ies şi apuc drumul către locul unde se va curma, într-o anumită măsură, somnolenţa...BAIA

Odată ce procesele de trezire iau sfârşit, părăsesc încăperea cu un zâmbet posac şi revin în siguranţa sanctuarului din care am purces. Computerul îşi continuă calculele şi procesele care le face dintotdeauna, parcă şi el dând semne că s-a săturat de aceleaşi operaţii în fiecare zi. Îmi arunc o privire înceţoşată de somnul care încă îmi dă târcoale, peste mailuri şi celelalte programe care îmi cer atenţia.

După vreo 20 astfel de minute, mă îndrept încetişor spre împlinirea acţiunii premergătoare din punct de vedere logic, micul dejun. Mă decid cu greu asupra a ce voi devora, şi după selectarea produselor îmi concentrez atenţia la prepararea lor cât mai repede şi simplu. După acest proces complex, caut o carte bună şi mă întind pe cel mai apropiat pat. Nu după mult, închei şi acest punct de pe agenda zilei obişnuite de vacanţă.

Aici intervine cel mai delicat şi important moment, cel al deciderii şi planificării următoarelor ore care au rămas. Foarte repede mă încep fie de un joc fie de un film, dar realizez destul de curând că nu mă pot concentra asupra niciunuia.

Măcar dacă nu ar mai ploua atâta. Chiar dacă îmi place vremea, în momente ca acestea îmi vine să urlu. Pornesc şi orpesc de mii de ori aceleaşi programe şi jocuri, deschid şi închid aceleaşi poze, încerc să citesc, mă torturez cu melodii care pentru nu ştiu care motiv se decid să aibă toate un mesaj apatic şi melancolic, somnolent chiar.

Aaah! Măcar de ar începe şcoala să se schimbe ceva în monotonia asta ucigaşă. Ce enervantă situaţie....Când mă gândesc că după vreo 2 luni de şcoală din nou voi fi sătul de data asta de şcoală, cu tot programul ei neschimbător....Dar ce să faci aşa e omul! Nimic nu e bine niciodată.

Şi din nou e seară şi din nou am să mă trezesc mâine la acelaşi program, aceleaşi acţiuni, aceaşi oră. Dar rămâne o speranţă...poate are să se schimbe vremea....dar dacă nu?

MARE FRIG, MARE…

2007-09-07T22:21:00.000+03:00

E frig…e frig şi se pare că anotimpul călduros şi-a încheiat teoretic promenada. Deşi la meteo aflăm că zilele următoare vom benefica de o încălzire parţială, tiind să cred că nu mai se mai poate delimita aşa de evident iarna de vară prin cele două mediatoare (primăvară şi toamnă), ci de acum înainte vor fi încălziri şi răciri bruşte ale temperaturii.

E frig...e frig şi stau în casă îmbrăcat de parcă mi-a ars dulapul şi nu am unde pune hainele. Poate că sunt şi răcit, cam dau semne de asta ce-i drept, dar totuşi e clar că afară nu e de glumit, vine toamna.

E frig...e frig şi se simte un miros tot mai proeminent de şcoală. Întotdeauna, fie că e toamnă mai moale sau mai rece, perioada în care trebuie să înceapă şcoală are mirosul ei specific. Pot încerca fără sorţi de izbândă să ignor sentimentul, dar orice aş face ştiu că mai sunt doar vreo 10 zile până voi intra din nou în acea atmosferă a anilor de liceu, cu bunele şi relele ei. Sunt convins că anul ăsta o să fie nemaipomenit şi extraordinar de greu, dar totodată folosind aceleaşi epitete, adăugăm cuvântul „frumos”

E frig...e frig şi mă năpădesc amintiri din vremurile copilăriei. De când mă ştiu această vreme a fost cea care mă caracteriza cel mai mult. Poate nu e bine spus „a caracteriza” ci mai potrivit ar fi „mă influenţează” pozitiv. De multe ori am simţit că dacă în fiecare zi ar fi aşa vremea aş fi altfel. Nu ştiu cum se explică, ştiu doar că this is the time of my life...

E frig...e frig şi parcă îl înţeleg mult mai clar pe marele poet al simbolismului (şi unul din preferaţi mei) Bacovia (pe numele său real Gheorghe Vasiliu :P) în versul „Îmi vine să râd fără sens / şi-i frig, şi burează” din poezia „ nervi de toamnă”. http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/bacovia.php

E frig...e frig şi deşi nu sunt de felul meu melancolic, am tendinţe destul de evidente în personalitatea mea. De aici izvorând şi articolul acesta cu toate trăsăturile şi forma lui.

E frig...e frig şi merg să caut ceva să mai iau pe mine. Parcă aş vrea să aud lemnele pocnind ritmat în sobă şi colorând tavanul în portocaliu, şi să stau cu o carte bună încălzindu-mi partea de dinapoi la ea. Un gând mă loveşte în momentele astea....de multe ori cârtim şi comentăm de vreme şi deşi avem uneori dreptate (că se schimbă prea brusc, e prea cald, e prea frig, dacă ar fi un pic de ploaie ar fi bine, dacă nu ar mai ploua, etc) când ar fi mult mai uşor să lăsăm lucrurile aşa cum ne sunt date şi să încercă să ne adaptăm noi la situaţie şi nu ea la noi.

E frig...e frig şi frunzele plutesc molatec spre sol, spre pământul care odată era curat şi gol, atunci poate simţim că toţi sunt trecători, dar totuşi se vor ivi cândva alţi zori...

VIAŢA TRECE „ZORELELE” RĂMÂN...

2007-09-03T23:13:00.000+03:00

I’m back !!! M-am întors din cea de a 3-a şi din urmă tabără a acestui sezon de vară. Aceasta a avut loc undeva prin zona Buteni-Chisindia. Nu întrebaţi detalii geografice pentru că nu am acest fler de a ştii cam pe unde vin locurile prin care trec pe hartă:P...Ăsta-s eu....În orice caz, a meritat din plin să particip, deşi nu s-a îndeplinit una dintre condiţiile pimordiale de pe lista mea de cerinţe, anume, aceea de a fi asigurat semnalul telefonic....Dar, ce sa faci? Viaţa e crudă.

După cum am obişnuit deja în scrierea articolelor mele, la fiecare încerc să adaug câte un gând de meditaţie....În articolul precedent am vorbit despre influenţa muzicii asupra stării mele emoţionale şi judecând după un comment primit recent la respectiva postare, se pare că nu sunt sigurul care are această „problemă” (deşi nu se poate numi aşa, dar nu mi-a venit în minte alt cuvânt). Ba mai mult, se cea care şi-a exprimat părerea în această cauză a spus că....dar mai bine citiţi comentul ca să nu greşesc sau să uit ceva....

Revenind la ideea gândului inspirativ, vreau să vă duc cu mintea la un fapt foarte puţin observat de noi în acest „secol al vitezei” şi anume o zi din viaţa unor flori care mulţi le avem fie în grădină fie în jardiniere pe balcon, ZORELELE. Aceste flori, denumite ştiiţific „Ipomoea purpurea” înfloresc din iulie până prin septembrie sau octombrie, având diferite culori "Heavenly blue" - cu flori de culoarea cerului senin; "Wedding bells" - cu flori mov-deschis; "Early call" - flori de culoare roz cu ochi alb.

Am adus această floare, care se poate vedea şi în pozele alăturate, în discuţie pentru o anume proprietate a sa. Aceea de a sta deschisă numai în timpul dimineţii, până la o anumită oră, iar apoi urmând a se închide până a doua zi. Acest fapt m-a fascinat pentru că m-a făcut să mă gândesc la un anumit aspect al vieţii. De când mă ştiu am avut această dorinţă în perioada când eram mai „băiet”, mai micuţ, de a creşte mare. Nu ştiu exact care era motivul principal, pentru că erau mai multe, la fel cu ceilalţi copii de o anumită vârstă. Poate pentru a mă impune, pentru a fi respectat, pentru a beneficia de anumite facilităţi şi avantaje ale maturităţii. Însă acum am văzut că încep să regret tot mai mult faptul că înaintez aşa de repede în viaţă şi nu mai apuc să mă bucur de toate lucrurile care trec pe lăngă mine aşa cum făceam când eram mic. De multe ori aş vrea să pot să mă joc cu jucăriile din pruncie, dar nu mai am cum şi asta nu din motive de a părea ridicol, ci pentru că am observat că nu aş mai avea aceaşi imaginaţie ca altădata. Sau dimpotrivă, am prea multă?

Oricum, ideea ar fi că aceste flori care salută dimineţile iar apoi revin la stadiul iniţial, mi-au format gândul că noi de multe ori nu trăim clipa (de aici şi titlul blogului) şi încercăm prea mult să devenim „oameni mari”. Astfel devenim impasibili la multe aspecte ale vieţii, uităm să ne bucurăm de toate ce vedem în jurul nostru şi multe alte lucruri negative care ne fac să trecem prin viaţă fără să o trăim cu adevărat.

Voi încheia cu simpla expresie care şi pentru mine era fără sens până la un anumit moment dar acum încerc să o adaptez la aspectul cotidian al vieţii mele:

Anuntz important...

2007-08-26T14:16:00.000+03:00

Pentru urmatoarea săptămână, voi fi plecat în zona comunei Buteni într-o tabără de studiu. Din acest motiv până pe data de 3 - 4 septembrie nu voi mai publica articole pe acest blog. Până atunci vă las cu celebrul titlu de cântec al interpretului Bon Jovi:

HAVE A NICE DAY !!!!!:)

Beny

Porţia de zambete....

2007-08-25T14:56:00.000+03:00

"Inginerii de la Qantas !!!"

Sa nu ziceti ca pilotii si inginerii n-au simtul umorului.

Uitati niste probleme notate de piloti de la Qantas si

solutiile inginerilor de la service.

Qantas este compania de zboruri australiana si nu a avut pana

acum nici un accident.

(P=Problema semnalata de pilot, S=Solutia luata de ingineri.)

P: Cauciucul principal de pe stanga aproape ca trebuie schimbat. >

S: Aproape schimbat cauciucul principal de pe stanga. >

P: Zborul ok, doar "aterizarea automata" cam dura. >

S: "Aterizarea automata" nu este instalata pe acest avion. >

P: Joaca ceva la bord. >

S: Strans ceva la bord. >

P: Gaze moarte pe parbriz. >

S: Comandat gaze vii. >

P: Semn de o scurgere la echipament aterizare dreapta.

S: Semn inlaturat.

P: Franele de frecare blocheaza valvele de viteza.

S: Asta le este scopul.

P: Sistemul IFF inoperabil.

S: Sistemul IFF intotdeauna inoperabil daca este OFF.

P: Suspectez crapatura in parbriz.

S: Suspectez ca ai dreptate.

P: Motor 3 lipsa.

S: Gasit motor 3 pe aripa dreapta dupa ce l-am cautat putin.

P: Avionul merge caraghios.

S: Avertizat avionul sa stea drept, sa zboare cum trebuie, si sa ia

lucrurile in serios.

P: "Radarul tinta" bazaie.

S: Reprogramat "radarul tinta" sa cante cum trebuie.

P: Soricel la bord.

S: Instalat pisica.

Efectul Muzical...

2007-08-24T22:31:00.000+03:00

Este dovedită ştiinţific toeria care dezbate efectul pe care culorile le au asupra diferitelor tipuri de personalitate. Atât din punct de vedere emoţional cât şi nutriţionist. Pentru detalii asupra acestor lucruri şi pentru a vedea dacă într-adevăr culoarea dumneavoastră preferată ae ceva legătură cu comportamentul, sănătatea sau chiar calităţile sau defectele proprii vă sugerez să accesaţi link-ul următor:http://www.prieteni.ro/tentatii/articole/articol-Semnificatia_si_efectele_culorilor-0-136.html

Eu însă, deşi m-am regăsit în descrierea coloristică din acel articol, vreau în această nouă postare să lansez nişte subiecte de meditaţie şi chiar discuţie. Nu ştiu dacă într-adevăr este un fenomen general sau ţine numai de persoana care în aceste momente stă aplecat deasupra unei tastaturi şi scrie aceste rânduri. Dar, totuşi aş vrea să afirm o idee care m-a trăznit din neant într-o noapte când pierdeam vremea în faţa unui meci încins de FIFA 07. Toată problema s-ar putea formula cam astfel: Ne influenţează în vreun fel muzica pe care o ascultăm ?

Nu voi dezbate sau elucida prea multe detalii ale acestei idei, pentru că aş fi interesat să aflu părerea celor care stau acum cu mâna dreaptă (probabil) pe mouse şi se chinuie să citească aceste caractere:P...

Dar totuşi pentru a ajuta oarecum pronirea fluxului de păreri şi teorii, voi expune propria-mi teorie. Aş începe prin a menţiona că ascult aproape orice fel de muzică, cu singura condiţie de a fi „de calitate”. Nu înseamnă că nu am nici o preferinţă ci dimpotrivă, am mai multe, chiar de aici reieşind problema de faţă. Spre exemplu, nu aţi simţit niciodată o dorinţă de a asculta un anume fel de muzică, sau un anume interpret, sau o anume melodie care să se potrivească cu starea care o aveaţi în acele momente? La mine, de exemplu, anumite melodii au legătură directă cu anumite perioade din viaţa mea sau anumite zile sau chiar ani întregi. Din acest motiv, în momentele în care aud secvenţe sau ascult în întregime melodiile respective, gândul îmi zboară la acele timpuri învăluite de acum în „mătasea trecutului”(beton expresie, eh:P) Dar în mod serios vorbind, ceea ce urmează după amintirea acelor vremuri sunt diverse stări şi emoţii care dacă nu le înăbuş sau sunt prea recente, mă copleşesc şi ajung să îmi influenţeze starea sufletească din acea zi sau chiar săptămână. Atât stări pozitive cât şi negative. Menţionez, se prea poate ca aceste „probleme” să fie subiective, nu ştiu, din aceste motive nu vreau să intru prea adânc în subiect.

Cam la asta s-ar rezuma subiectul expunerii mele prezente...aştept reacţii, păreri, întrebări şi de ce nu, chiar critici...

CARUSELUL VIEŢII

2007-08-20T01:52:00.000+03:00

A mai trecut o ediţie a „Zilelor Oraşului”... Din motive nu foarte relevante şi inutile de meţionat aici (adică mi-a fost lene, oameni buni...) nu am fost prezent la toate activităţile susţinute pe terenul de fotbal al liceului teoretic din localitate. Însă ca un onorabil cetăţean al acestui mic (dar îndrăzneţ) oraş am hotărât ca, măcar în serile acestor două zile de sărbătoare să mă prezint prin împrejurimi pentru a fi un „patriot”adevărat. Explozii de culoare şi de zgomot de diverse feluri umpleau panorama în momentul în care păşeai pe meleagurile acoperite de o mulţime de atracţii care mai de care...

Puteai vedea obişnuitele „maşinuţe” (BUMPER CARS) şoferite de diverse soiuri de tineri sau chiar adulţi în căutarea vremurilor trecute, în dreapta cărora trona o corabie enorma (PIRATE) care se avea rolul unui balansoar, aruncându-şi „echipajul” la înălţimi „apăsătoare” pentru abdomen. În paralel cu ea, era postat Turnul Eiffel în miniatură pe care cu un neînsemnat preţ financiar şi preţul de a te lovi cu fruntea de baza turnului (dat fiind faptul că era pentru vârste cuprinse înre 3-6 ani) puteai să ai onoarea de a îl vizita. Pe lânga aceste distracţii înălţătoare de adrenalină, se afla la o mică distanţă, o scenă instalată pentru interpreţi precum: Cristina Rus, Lucian Sereş, şi chiar formaţii de muzică populară, fanfară şi inevitabil, manele.

Însă principala atracţie se afla într-un colţ cam înghesuită de cele pomenite mai sus, dar totuşi menţinând o constantă a majorităţii spectatorilor, reprezentată de două rânduri a 5 scaune care nu făceau altceva decât de a se roti în ambele direcţii (în spate şi în faţa) precum arată poza.

De înţeles că nu am avut voinţa necesară de a mă alătura cascadorilor, însă am stat o bună perioadă privind alţi „curajoşi” învârtindu-se precum polonicul în supă...

Gândul care m-a pocnit într-unul dintre aceste „momente rotative” se formulează cam astfel: nu este şi viaţa noastră ca şi acest TOP ROLL (aşa se numea atracţia respectivă), cu urcuşurile şi coborâşurile ei? Şi exact în aceeaşi ordine de idei este şi perspectiva şi concepţiile (sau mai bine zis preconcepţiile) cu care priveşti atât viaţa cât şi aceste atracţii. Dacă nu te avânţi în viaţă cu o părere optimistă şi nu încerci să treci peste momente fără a bombăni necontenit despre diverse subiecte, cu privire la care s-ar putea chiar să ai dreptate, până la urmă nu tot pe tine însuţi de dezamăgeşti şi te înşeli?

Eu unul am învăţat că anumite lucruri care nu sunt totdeauna de comun acord cu părerile sau principiile proprii, trebuie tratate cu indulgenţă şi înţelegere (a nu se înţelege totală ignoranţă!). Cearta, disputa, conflictul nu duc spre capătul frustrărilor, ci dimpotrivă, spre începutul altora...

“Dream as if you'll live forever, live as if you'll die today.”

BeNy

ANUNTZ MISHTO...

2007-08-17T20:39:00.000+03:00

În pribegia mea prin Sibiu, după încheierea taberei mai jos menţionată, am fost lăsat fără replică de un anunţ postat pe un stâlp de elecricitate. Cel din poza alăturată este acest anunţ şi încă nu ştiu ce reprezintă de fapt, sau dacă într-adevăr sibienii duc lipsă de podoabă capilară în aşa hal încât să ajungă la disperare. (E drept k am vazut mulţe persoane cu un cap mai "strălucitor", dar ar putea fi turişti sau doar o coincidenţă) În orice caz, treaba este că este un anunţ reuşit, după părerea mea, mai ales partea cu: "În celelalte zile vă rugăm nu deranjaţi"...

Dacă mai ştiţi de astfel de anunţuri sau alte reclame haioase, v-aş ruga să mă anunţaţi. Pentru că în final, momentele în care viaţa ţi se pare vrednică de trăit sunt cele mai importante. Precum spune citatul de mai jos:

" Life is not measured by the breaths you take, but by the moments that take you breath away..."

beny

FURTUNA....

2007-08-15T21:48:00.000+03:00

Se anunţa încă o zi obişnuită din seria celor din tabăra de la Păltinis, cu micul dejun unde fiecare işi devora mâncarea din farfurie luptând eroic cu greutatea ce apăsa pe pleoapele incă în stare de somnolenţă. Fiind urmat de minutele de meditaţie si închinare, prin cântări cât mai liniştite spre bunăstarea somnului din interior, rămas încă nederanjat. După trecerea binevenitei pauze “de cafea” (majoritatea cănilor conţinând ceai, dar asta fiind altă poveste), am intrat în forţă în cele două sesiuni ale studiului despre conflict şi jurnalistica. Cum orice muncă, fie fizică fie intelectuală trebuie răsplatită, s-a purces la pregătirea şi mai apoi dezintegrarea bucatelor fierbinţi (trebuie sa recunoaştem), dar indestulătoare. Următoarea oră si jumătate a fost, ca de obicei, dedicată discuţiilor legate de viitoarele articole alături de un “lider” din breaslă. Deşi s-ar putea interpreta, citind următorul punct din program, că această tabără a fost o potolire a veşnicei pofte de mâncare, trebuie menţionat aici că următoarea oră era dedicată unui moment extrem de sublim şi important : CINA.

Cam din acest moment putem spune că intrăm în miezul expunerii, pentru că la această “oră a ospatarii” se profilau pe cer o sumedenie de nori, neobservabili din cauza obişnuinţei tuturora cu acest tip de vreme. După aproximativ o oră de meteorologie apăsatoare şi bacoviană, fără urmă de anunţ, a inceput să se dezlanţuie furia furtunii.

În acel moment mi-au lovit neuronal versurile unei cântări a trupei Blackmore’s Night, de pe albumul "Fires at Midnight", THE STORM. Atunci am înţeles sensul multor expresii folosite, după părerea mea numai din motiv estetic; dar intr-adevar vântul era sălbatic, norii erau negri precum tăciunele şi se părea că vine “de niciunde si de peste tot”. Mai jos urmează versurile cântecului, în limba engleză pentru că nu am dorit sa încerc o traducere din convingerea mea că astfel se pot pierde anumite efecte obţinute doar prin folosirea limbii originale.

STORM

A timeless and forgotten place,
The moon and sun in endless chase
Each in quiet surrender
While the other reigns the skies…
The midnight hour begins to laugh
A summer evening's epitaph,
The winds are getting crazy
As the storm begins to rise… (2x)

Wild were the winds that came
In the thunder and the rain
Nothing ever could contain
The rising of the storm…

In the wings of ebony
Darkened waves fill the trees
Wild winds warning
Ample through the air…

[Chorus]
Follow the storm now I've got to get out of here…
Follow the storm as you take to the sky…
Follow the storm now it's all so crystal clear,
Follow the storm as the storm begins to rise…

She seems to come from everywhere
Welcome to the dragon's lair
Fingers running through your hair
She asks you out to play…

For all of nature's sorcery
The most bewitching entity
Hell can have no fury
Like the rising of the storm…

Follow the storm now I've got to get out of here…
Follow the storm as you take to the sky…
Follow the storm now it's all so crystal clear,
Follow the storm as the storm begins to rise…
As the storm begins to rise…

Recomand cu îndrazneală celor care admiră stilul medieval de muzică să asculte piesele celor de la Blackmore. În cele din urma, tema unei melodii nu trebuie să se rezume doar la iubirea pierdută, după cum se poate observa tot mai evident în zilele acestea. Personal apreciez melodiile care reuşesc să surprindă cât mai multe şi mai vaste subiecte din viaţă.

Închei aici pentru astăzi, aşteptând reacţii si de ce nu, critici... Salutări si CARPE DIEM !!!

http://www.blackmoresnight.com/

beny

2007-08-15T15:13:00.000+03:00

Iată un poem care l-am citit de curând în numărul 13 al revistei HARUL din luna iulie 2007....

Televizorul este păstorul meu,

Totdeauna voi dori mai mult.

El mă duce să mă întind pe sofa,

Şi mă conduce departe de credinţă.

Îmi distruge sufletul,

Şi mă povăţuieştepe cărarea imoralităţii şi a violenţei

Din pricina numelui sponsorului

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea responsabilităţilor creştine,

Nu va fi nici o întrerupere, căci televizorul este cu mine.

Cablul şi telecomanda lui mă mângâie.

Îmi întinde înainte o reclamă în faţa lumescului meu,

Îmi unge capul cu umanisc şi consumatorism.

Pofta mea este plină de dă peste ea.

Da, lenea şi nepăsarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele

Şi voi locui în casă, la televizor până la sfârşitul zilelor mele.

LUPTA PENTRU UNITATE

2007-08-15T14:58:00.000+03:00

“Dar vine ceasul şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte Tatăl...”

Între anii 1725-1807 trăia în lumea de atunci un veritabil tâlhar care printre alte fapte îngrozitoare, se ocupa şi de comerţul cu sclavi negri, pe care îi ducea din Africa peste Atlantic, în America. O mare parte a vieţii şi-a petrecut-o pe vasele în galerele cărora răsunau cântece de jale ale sclavilor. Însă chiar şi în aceste condiţii imposibile, Dumnezeu are puterea de a schimba vieţi. Fiind cercetat a ajuns să devină creştin şi chiar să devină un cunoscut predicator şi pastor. Pe lângă toate acestea a compus o cântare care îmbogăţeşte şi azi închinarea adunărilor creştine şi nu numai. Numele tâlharului “salvat” era JOHN NEWTON, iar cântecul se numeşte MĂREŢUL HAR, fiind în opinia mea, imnul de căpătâi al tuturor celor ce se numesc copii de Dumnezeu.

Prin mesajul său impresionant şi melodia inspirată din durerea acelor sclavi, cântecul cercetează şi astăzi oameni de toate vârstele şi din toate mediile sociale.

Cu toate acestea, azi se observă o încercare de separare între generaţiile tinere şi bătrâne. Care sunt motivele acestei tendinţe? În care domenii ale vieţii bisericeşti se manifestă cel mai pregnant? De ce se neglijează aspectul iubirii aproapelui impus de Isus?

Vom analiza anumite chestiuni cu privire la distanţa dintre generaţii aşa cum se reflectă ea în activitatea muzicală din biserică. Conflicte uneori mocnite sau chiar observabile între generaţia de o vârstă respectabilă (“batrânii bisericii”) şi cea mai tânară (“tinerii bisericii”).

Vă propun să reflectăm la următoarea chestiune: De ce ambele generaţii acceptă o cântare precum “Măreţul Har” şi o intonează cu mare plăcere, precum şi alte cântări la fel de impresionante? Cântări precum “Ce mare eşti” , “Isus, viaţa noastră” şi altele, acestea fiind de asemenea excepţii în acest registru.

Precum spuneam, sesizăm o strădanie febrilă a “tinerilor” de a impune “noul” în închinarea muzicală. De cealaltă parte, “bătrânii bisericii” care se agaţă cu toată puterea de modelul tradiţional.

Ca în orice conflict, cele două părţi îşi apară mereu punctele de vedere şi îşi susţin părerile cu diverse argumente. Tinerii atacă în mod consecvent, ceea ce ei numesc, lipsa de ritm, pe când preopinenţii lor dezaprobă repetarea în exces a anumitor refrenuri. Un exemplu din această categorie poate fi cântecul “O inimă...” unde următorul refren “O inimă în care răutatea să nu stea/ O inimă în care să domneşti Tu, aş vrea/ O inimă deschisă pentru Tine, Domnul meu,/ Să înalţe osanale,/ Către Tine cel mai mare Dumnezeu!“ se repetă, de cele mai multe ori, până la epuizare.

Un alt argument al generaţiei seniorilor este că anumite cîntări contemporane neglijează importanţa mesajului în favoarea efectului sonor asupra audienţei; de cealaltă parte, tinerii susţin că anumite cântece, intrate deja în tradiţie, conţin un mesaj frumos şi sincer, dar oarecum exagerat, exemplu clasic fiind, aici, “Doar o colibă”.

O altă divergenţă semnificativă se regăseşte la nivelul limbajului folosit în cântări. “Tinerii” preferă o exprimare mai contemporană în închinare pentru a le face cât mai clare şi potrivite pentru cei din generaţia lor. “Bătrânii” doresc, dimpotrivă, să păstreze un model mai pios, mai sobru, oarecum împrumutat din “folclor”.

Este cunoscut şi faptul că majoritatea cântărilor noi sunt traduse din limba engleză. Acest lucru aduce cu sine dezavantajul pierderii frumuseţii anumitor cuvinte şi expresii.

În cele din urmă, tema centrală a acestei probleme poate fi produsă de o “ciocnire” a gusturilor muzicale? O tendinţă de demonstrare a talentelor? Sau poate o chestiune de obişnuinţă şi acceptare a monotoniei? Sau chiar mai rău, o pură dorinţă de conflict izvorâtă din firea noastră pământească?

Toate cele descrise aici reprezintă părerile unui tânăr care necontenit dorea o schimbare în închinarea bisericii. Dar, Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că nu neapărat biserica necesită schimbarea închinării ci felul meu de a privi lucrurile. Astfel am învăţat să accept anumite principii şi argumente diferite de ale mele! Ştim că Isus ne porunceşte să ne iubim unii pe alţii precum ne-a iubit El, iar deasemenea că înţeleptul rege Solomon spune că acela care iubeşte certurile iubeşte păcatul. Şi totuşi...

Să luăm în calcul faptul următor: Între poporul german, care apreciază enorm cântecul moderat, şi popoarele de culoare care se exprimă prin dans, există o anumită toleranţă în domeniul închinării în ciuda acestor diferenţe radicale. Dar, iată că între noi, care cu toţii facem parte din Biserica lui Dumnezeu, predomină impunerea propriilor modele de închinare chiar ştiind că Dumnezeu acceptă închinarea tuturor atunci când este făcută în duh şi în adevăr.

Vom putea vreodată să ne acceptăm în dragoste şi astfel să dăm dovada de “adevăraţi închinători”?

O schimbare radicală trebuie sa înceapă cu fiecare...