ÎNCEPE............

Nimănui nu-i place să fie singur...Dar, când aceasta se întâmplă şi într-un loc cu totul nou şi neobişnuit, lucrurile devin mai complicate. Asta simţea Martin în timp ce privea în jurul său, neînţelegând cum ajunse acolo; un sentiment de teamă amestecat cu uimire încercându-l în acele momente.

Trenul dispăruse demult, cu tot zgomotul său ruginit, o linişte solemnă umplând acum aerul cu un iz de mister şi magie...

Eroul nostru se afla acum în mijlocul unei ţări de nori. El se afla pe un nor de un alb pur, având în faţă un adevărat peisaj ceresc, format din diferite contururi şi imagini asemănătoare unui tărâm de poveste. Erau nori care semănau cu munţi nu prea mari, unii aveau forma unor pomi groşi, sau chiar un soi de pădurice împrejmuită de un mic lac, undeva în depărtare.

Martin însă nu putea să vadă toate acestea, fiind absorbit de imaginea care se înălţa înaintea ochilor săi. Trei porţi gigantice tronau în aşa-zisa vale a acelui tablou „înnorat”. Erau aşezate în ordinea mărimii, nu aveau nimic în spate, arătând ca o lucrare neterminată a unei case. Păreau să fie făurite dintr-un metal strălucitor, care reflecta diferite culori când lumina soarelui le atingea suprafaţa.

Pe mijlocul construcţilor erau gravate trei numere de un auriu învechit, scrise în cifre romane. Martin se apropie şovăielnic de prima uşă, privind-o de jos până sus părându-i-se că se va răsturna în orice moment peste el. Ţinea în mână preţioasa-i cutie, plimbându-şi palma pe suprafaţa porţii în cautarea clanţei sau unui mod de a vedea ce se află în spatele ei. Nu găsi nimic prin iedera care acoperea aproape toată uşa, după câteva momente dându-se în spate câţiva paşi pentru a privi uşa în întregime.

O licărire slabă îl făcu să clipească şi privi spre cutia care o ţinea la subsoară. De la ea să fi venit? Se apropie un pic de poartă şi din nou apăru acea lumină, acum însă Martin putu să vadă că venea într-adevăr de la cutia Azada. Parcă voia să îi transmită ceva. Băiatul întinse cutia până marginea acesteia atinse suprafaţa porţii. Simţi o zguduitură scurtă şi atunci înţelese...Cutia era cheia.

Acum singura problemă rămânea să descopere cum putea el deschide uşa cu acea casetă din lemn lăcuit. O ridică la nivelul ochilor şi o întoarse în toate părţile în căutarea unui buton sau ceva care să îi dea un indiciu cum să deschidă uşa. Studie atent capacul cutiei, observă că cifrele care erau săpate caligrafic în lemnul cutiei aveau o strălucire ciudată. Clipi din ochi, crezând că lumina din acele locuri este de vină. Dar, nimic nu se schimbă, ci dimpotrivă cifrele căpătau încet o sclipire tot mai puternică.

Deci, era clar pentru Martin. Numerele erau modul de a intra în prima poartă. Dar, ce trebuia să facă el cu aceste cifre? Era vreun cod care descuia caseta şi probabil totodată poarta? I-o fi spus bunicul ceva legat de asta şi el uitase?

Copleşit de amintiri dureroase, dar mai ales de gânduri despre tot ce fusese până aici în speranţa de a găsi o soluţie, se aşeză pe un norişor din apropiere. Puse cutia jos la picioare şi ţinându-şi capul în mâini începu să rememoreze întâmplările din acea zi.

Se gândi la călătoria cu trenul, la prăpastia care îl făcu să viseze la aventuri arheologice, la căldura acelui vagon care parcă te îndemna la somn, la controlorul rotofel care îl conduse pe terasa aceea de pe care el părăsi tărâmul acela şi ajunse în aceste locuri. Îşi reveni brusc din reverie cu o idee în minte. Dacă şi-ar aminti ce îi spuse Marvin, controlorul, înainte să dispară în nori. Se concentră zdravăn asupra acelor ultime momente...era ceva despre „a da un lucru”...care totuşi să rămână la tine...dar era altfel formulat...un fel de ghicitoare...cum era?...”Ce rămâne la tine”...uff...deşi...asta era...deşi...deşi ce?...pff...deşi îl dai altcuiva...nu...altei persoane...DA...aşa...”CE RĂMÂNE LA TINE DEŞI ÎL DAI ALTEI PERSOANE”.

Răsuflă bucuros că reuşi să îşi amintească deşi Marvin avea vorbirea puţin ciudată. Acum tot ce avea de făcut era să vadă unde poate să folosească ghicitoarea asta, cu ce îl ajuta pe el? În final, nu avea nici o legătură cu situaţia sa, dar de ce simţi el că asta este ceea ce trebuie să îşi amintească? Nu se înşela oare? Ce putea să facă el cu o propoziţie când avea în faţă o sumedenie de cifre?

Se hotărî ca totuşi să încerce măcar să dezlege ghicitoarea (cimilitură, cum o numea bunicul lui). Se ridică şi începu să umble de colo-colo repetând în gând întrebarea: ce rămâne la tine deşi îl dai altei persoane?

„AHA !!” exclamă Martin. „Deci e vorba de un lucru de gen masculin sau neutru” Asta îl ajuta oarecum, făcând mai uşoară dezlegarea. Se gândi la mai multe obiecte care poţi să le dai...”pix, hmm, nu...pachet, cadou...trebuie să rămână la tine....cum să rămână?...păi dacă îl dai, de ce să mai rămână?...poate dacă îl legi cu aţă şi îl tragi înapoi...” Chicoti înfundat la scena care şi-o imagină. „NU...trebuie să mă concentrez....ce rămâne...?”

Continuă să se plimbe peste norii de sub el, lăsând destul de departe porţile şi cutia. Vorbea neîncetat singur pentru a fi atent asupra găsirii soluţiei. Locul unde ajunse era mai răcoros fiind o zonă de nori de ploaie şi ninsoare. Aburi transparenţi începură să îi iasă printre dinţii care clănţăneau deja de frig. Se întoarse pentru a pleca din norul acela şi atunc îşi dădu seama. Nu ştia cum putu să facă o aşa legătură, dar important era că descoperi răspunsul. O luă la fugă spre enormele uşi, şi căută repede cutioara care deja era acoperită de un strat de nor subţire.

Acum era momentul crucial. Chiar dacă ştia răspunsul la ghicitoare, nu ştia cum să îl „spună” şi cutiei. Îşi dădu seama că singurul lucru care poţi să îl dai şi să rămână la tine în acelaşi timp este CUVÂNTUL. Când îţi dai cuvântul cuiva că vei face ceva sau nu vei spune ceva, totuşi încă deţii posibilitatea de a vorbi, nu?

Greutatea era că era convins că cifrele de pe capac străluceau pentru că doar pe ele le putea folosi momentan. Dar cum să scrii un cuvânt când ai doar cifre la dispoziţie? Suflă descurajat... Era pregătit să se aşeze din nou pe vreun nor pentru altă partidă de cugetat, când îşi aminti că văzuse undeva un joc unde literele alfabetului erau reprezentate prin cifre, devenind un mod de codificare a mesajelor.

Bucuros, scoase stiloul primit de la bunica sa înainte de plecare, dezveli o bomboană din buzunar şi se puse pe descifrat. Scrise la inceput CUVÂNT, iar dedesubt căută cifrele în ordinea literelor alfabetului. „Deci...avem atunci, C...A,B,C...3...” îşi şopti eroul iscălind cifra trei sub litera C „apoi...U...A,B...J...U...23” scrise el numărând pe degete fiecare literă.

Când termină ridică foaia şi o privi cu o sclipire vie în ochi. Codul obţinut era: 5, 26, 27, 3, 17, 24. Se uită peste numerele de pe capac, le selectă din priviri, se apropie încet dar nerăbdător de uşa grea de metal şi trăgând aer în piept apăsă fiecare număr în ordinea în care le-a scris pe ambalajul de bomboană. Ajunse la ultimele două...Apăsă pe 17...Acum erau stinse primele cinci cifre din cod...mai era una...o privi ca pe o comoară preţioasă...zambi şmechereşte şi apăsă şi 24......................