^^ VOIAJUL... ^^

Cerul era umplut cu nori de un argintiu închis, care promiteau o ploaie zdravănă peste pământul înveşmântat în garderoba toamnei timpurii, un cărămiziu intens şi nu prea vesel.

Dealurile împodobite cu verdeaţă strălucitoare, erau acum acoperite de un fum gros, alb, venit de la trenul care îşi făcea drum, zgomotos şi lent, spre destinaţie. Vreo două oi care păşteau leneş pe o margine a dealului, priviră plictisite trenul iar apoi cu un behăit prelung se întoarseră la ocupaţia lor cotidiană.

După o cotitură, locomotiva avea în faţă peisajul unei văi enorme, mărginite pe de o parte de dealul la poalele căruia se aflau şinele, iar de cealaltă parte o pădurice destul de deasă, umplută acum de copaci uscaţi care odinioară izbeau ochii cu zeci de nuanţe de verde.

La această pădure privea acum Martin prin geamul plin de urme unsuroase, cu o mică fisură în colţul de sus prin care pătrundea un firişor de aer rece, binevenit în acea toropeală. Întregul vagon era un compartiment în sine, cu bănci de câte 3-4 persoane pe fiecare parte, despărţite de un culoar strâmt la mijloc; culoar care acum era străbătut de persoana cea mai dispreţuită, temută şi ironizată de către călători. Cu capul acoperit de chipiul albastru marin, având semnul Căilor Ferate deasupra cozorocului, împodobit cu o serie de accesorii (fluier, radio-emiţător, carneţel, pixuri, capsatorul de bilete, ş.a.m.d.), era cunoscut sub nenumărate porecle. „Vine Nashu’ ”„6 ! Îi boactăru’ ”„Controloru’, frate!”

Martin observă agitaţia din jurul său şi presupuse că motivul era, evident, controlarea biletelor. Se înclină spre geam pentru a scoate biletul, destul de mototolit, din buzunarul din spate a pantalonilor. Când îl auzi în dreptul băncii sale, întinse biletul fără a-şi lua ochii de la pădurea care acum se termina brusc, lăsând loc unei margini de prăpastie în care şerpuia micul râu din acea zonă.

Gândul îi zbură la acea prăpastie, care părea destul de adâncă, aşteptând ca geamul său să îi poată arăta mai mult din ceea ce îi captase atenţia. Cu fiecare zguduitură a trenului era mai aproape de ea, putând deja să observe puţin din celălalt perete al stâncii. Învăluit de entuziasm rămase cu mâna întinsă spre controlorul care acum îl privea cu un soi de curiozitate amestecată cu plictiseală. Tuşi scurt pentru a-l trezi pe băiat din reveria care îl cuprinse şi pentru a-i înmâna biletul.

Martin tresări şi se întoarse spre „naş” cu ochii săi căprui cercetându-l pentru prima dată. Era un bărbat mititel, dolofan, cu obraji rumeni şi bărbia aşezată în trepte; ochii maronii împinşi spre interior, cu un zambet larg dezvăluind o pereche de dinţi lipsă din maxilarul de jos.

„Mă scuzaţi...e ceva în neregulă cu biletul ?”

„Nishidecum, micusule” – cei doi dinţi lipsă îi făceau imposibilă rostirea anumitor consoane, şi totodată oferea celor care vorbeau cu dânsul, impresia că intenţionat pronunţă anumite cuvinte astfel pentru a fi hazliu.

„Esti în vacansă? Cum de ai azuns pe „tramvaiu’” ăsssta?”

„Am fost la bunici pentru o săptămână, înainte să mă întorc la şcoală” răspunse Martin, lăsând să îi scape un oftat prelung, plin de regret.

„Aaa, însseleg...Eh, atunşi spor la scoală, amişe! Si ai grişă de dumitale..”

Rotundul controlor se întoarse pe culoar pentru a-şi continua promenada leneşă de verificare a călătorilor, când dădu cu ochii de cutia pe care Martin o pusese pe locul liber de lângă el. Se opri brusc. Ochii săi mijiţi ieşiră dintre straturile de grăsime, umpluţi de uimire şi oarecare teamă. Îl privi din nou pe Martin, apoi iarăşi cutia, înapoi la Martin, acum însă îndreptându-se în acelaşi timp spre băiat.

„Scujă-mă...cutia îsi aparsine?” spuse „grăsuţul” arătând cu un deget gros spre lădiţa care se odihnea pe bancheta de lemn.

„Ăăăăh...da !?!” îngână Martin întinzând o mână ca pentru a o proteja.

„Fiule, stii şe e asta? Unde ai găşit-o?”

„Am primit-o de la...de la bunicul meu” Martin îşi plecă ochii pentru a opri o lacrimă care voia să se prelingă.

„Ahaaa...cum spuneai că che numesti?” îl cercetă grăsunelul.

„Nu am spus...Martin!”

„Ai putea să mă însosesti în cabina dinaintea lomo...pahrdon...locomotivei, Martin? Dacă te rog foahrte fhrumoss?” se bâjbâi controlorul arătându-i să ia cu el şi cutia.

Martin se conformă, cu oarecare neîncredere şi spaimă. Nu crezuse niciodată că acea cutie ciudată putea să îi facă probleme, totdeauna gândindu-se că este un soi de cufăr cu amintiri sau ceva de genu’. Însă acum, păşind în spatele „boactărului”, gânduri de tot felul îi străbăteau mintea-i ageră.

Trenul şuieră lung în timp ce se apropia de marginea prăpastiei care îl fermecase pe Martin, îndreptându-se spre un poduleţ de fier, care părea destul de vechi, format doar din şinele trenului şi o grămadă de piloni care îl susţineau.

În depărtare, norii negri de ploaie, fură străpunşi de o rază albă strălucitoare, care se coborâ în grabă spre locomotiva veche şi ruginită, iar apoi se îndreptă, parcă la comandă, spre un spaţiu liber dintre locomotivă şi vagonul pe care îl trăgea cu greu....

cONtInuArEA îN arTiCOluL uRmĂTor,

bEnY