~REQUIEM...~

De multe ori, cuvintele şi toate efectele pe care încercăm să le imprimăm cu ajutorul lor asupra sentimentelor noastre, pălesc în faţa anumitor momente din viaţa noastră. Acesta este un astfel de caz....Nu voi încerca să descriu stilistic sau cine ştie cum această încercare care a lovit în plin Biserica noastră în aceste zile de sărbătoare când Emanuela Şuclea, 23 de ani, a părăsit această lume plecând spre o patrie mult mai bună, cea cerească. Voi lăsa pozele blogului său să vorbească...

Nu am ce adăuga la cele de mai sus, decât un mesaj pentru cei îndureraţi de această nefericită ocazie: Fiecare om moare la vremea hotărâtă; Scopul nostru nu trebuie să fie a trăi pentru totdeauna pe acest Pământ, ci a lăsa în urmă ceva demn de amintit...Ella (cum o cunoaştem majoritatea) nu a lăsat în urmă doar lacrimi şi suferinţă, ci deasupra tuturor acestor necazuri a lăsat amintirea unui zâmbet, a unei persoane iubitoare şi plină de compasiune, credincioasă şi gata să ajute. Sunt sigur că în aceste momente tulburi, ea priveşte pe cei dragi sieşi, zâmbind, amintindu-şi clipele frumoase petrecute alături de ei pe acest tărâm efemer. Îmi imaginez că Ella, cum a ajuns Acasă, a început să fotografieze din înălţimi peisajul feeric al Cerurilor, la fel cum de multe ori a înfrumuseţat peisajele minunate care le-a străbătut în scurta perioadă petrecută sub cerul albastru...

O NOAPTE GEROASA…..

Întunerec...Miliardele de stele încearcă fără succes să străpungă negura nemărginită prin care plutesc in neincetata lor promenada circulară in jurul Soarelui, cele 9 planete colorate.

Linişte de nepătruns peste tot, în afara unui zumzet înfundat undeva prin tăcerea deplină. Parcă era ceva melodios în zgomotul acela îndepărtat, laolaltă cu o mulţime de voci care totuşi nu deranjau acalmia din împrejurimi.

Din neant apăru, deodată, o mână uriaşă care se întinse prin întregul Univers şi cu o mişcare legănată, apucă o planetă mică şi albastră din Sistemul nu de mult timp creat. Dumnezeu luă Pământul în mâna Sa şi privi spre tot ce se petrecea pe sfera plină de viaţă, aşa cum făcuse de multe ori până atunci. Ceva Îi atrase atenţia şi totodată Îi întunecă privirea blândă. Vocea Creatorului tună peste întreaga nemărginire spaţială: „S-au stricat oamenii! Păcătuiesc în neştire. M-au renegat întru-totul...” Peste întreaga ceată a îngerilor se lăsă o linişte deplină, privirea Marelui Rege oprindu-se asupra fiecăruia din cei aflaţi acolo. Nimeni nu ştia ce anume căuta sau ce dorea, dar ştiau după înfăţişarea Sa îngândurată că pregăteşte un plan măreţ...

Stelele aveau o strălucire neobişnuită în acea seară. Sufla un vânt răcoros şi plăcut peste nisipul înfierbântat de soarele amiezii de mult apus. Oamenii îşi aranjau ultimele lucruri de pe lângă gospodării, pregătindu-se de o noapte ca toate celelalte. Nimeni nu a privit spre cer cu atenţie, fiindcă altfel ar fi observat o stea care până atunci nu fusese acolo şi care le eclipsa pe celelalte cu lumina sa. Deasemenea, două umbre se profilau pe orizontul cenuşiu, parcă ducând acea stea cu ei odată...

Şi astfel, în acea noapte de neuitat, nevăzutul a luat formă în lumea materială, întunerecul pierdu supremaţia, în timp ce întregul cer a rămas înmărmurit când Stăpânul timpului şi spaţiului s-a coborât din înălţimi intr-o iesle neînsemnată. Îngerii au amuţit atunci când Măreţul Rege şi-a părăsit tronul pentru a cutremura Cosmosul...

De atunci, istoria nu a mai fost aceaşi...

Fulgii de nea acoperă de două milenii cărările bătătorite pe care oamenii păşesc, fără a lua seama la toate lucrurile din jur, care vestesc coborârea supranaturalului în lumea noastră aducând speranţa de mai bine.

Îmi aduc aminte cu melancolie de vremuri trecute din viaţa mea, pe când eram încă un copil (la vârstă), pe când iarna ne acoperea cu omăt strada transformând-o într-o imagine din felicitarile care se trimit cu acea ocazie. Pentru mine, apropierea Crăciunului aducea întotdeauna cu sine un sentiment nou, o bucurie necondiţionată. Poate erau cadourile care le primeam de la „Moşu’“, poate erau colindele care răsunau pe străzi, la televizor şi peste tot....Nu ştiu....

Adevărul este că noi, oameni fiind, de cele mai multe ori ne înşelăm singuri în a crede că majoritatea lucrurilor pe care le avem şi de care ne bucurăm în această lume, ni se cuvin. Lucruri de multe ori considerate infirme, neînsemnate, precum: familia, prietenii, bani, chiar şi zăpadă; toate acestea nu le apreciem până atunci când nu mai le posedăm.

În nebunia acestei lumi, trecem prin viaţă fără să privim la ceea ce merită şi ne încărcăm „barca” cu tot soiul de fleacuri inutile şi ridicole. Haine supra-elegante, convenienţe şi mode, prefăcătorie de circumstanţă, plăceri scumpe care până la urmă plictisesc, (şi să nu uit - cea mai rea dintre toate) frica de "ce gândeşte vecinul despre tine."

Încărcaţi de toate acestea, nu avem timp de linişte, să stăm doar şi să visăm leneş la toate şi nimic, uităm să urmărim şi să apreciem frumuseţea razelor de soare care strălucesc pe malul apei, pădurile cu frunze multicolore, fulgii de nea care ne mângâie adesea şi care niciunul nu este identic cu următorul.

Să aruncăm peste bord toate aceste nimicuri care ne împiedică să admirăm creaţia care ne-a fost oferită să o putem privi în scurta sau lunga perioadă în care păşim pe aceste meleaguri. Să ne umplem barca doare de lucruri de care avem neapărată nevoie. O casă primitoare, o familie care să ne iubească şi căruia se oferim iubire, unul sau doi prieteni adevăraţi care să merite acest nume, o pisică (sau chiar vreo 11 :P), un câine, mâncare suficientă ca să nu aruncăm prisosul şi tot ceea ce ne ajută să ducem o viaţă trăită la potenţial maxim şi să ne permită să manevrăm uşor barca noastră pe cursul apei (chiar şi atunci când trebuie să „vâslim” împotriva curentului).

Aşa că, haideţi să avem în acest an un Crăciun cum nu am mai trăit, să putem să ne bucurăm de Sărbătoarea Naşterii împreună cu cei dragi, pentru că în cele din urmă, acesta este cel mai important lucru care îl putem face atâta timp cât îi avem aproape...Să îi apreciem şi să îi iubim....

Să aveţi un ALTFEL

de Crăciun !

ROAD 2 FRIENDSHIP...

Mulţi se întreabă în drumul prin această viaţă, dacă există PRIETENI ADEVĂRAŢI...Când te uiţi în jurul tău în aceste zile, tot ce poţi observa este o permanentă luptă pentru supravieţuire, totală lipsă de compasiune, o dominare totală a conceptului : „fiecare pentru sine însuşi”. Atunci cum să mai speri la ceva bun din lumea aceasta mizeră ?

Motivul pentru care am formulat titlul în limba engleză este pentru că vreau să folosesc o ilustraţie pentru a-mi dovedi punctul de vedere.Dar, înainte de asta...(cum zicea Jim Carrie în The Mask:P)

Părerea mea sinceră este că, totuşi există acei oameni care să fie prieteni adevăraţi, care să ţină unii la alţii cu adevărat. Greutatea constă în a descoperi acele persoane şi a fi la rândul nostru ceea ce ei sunt pentru noi. Sunt multe citate „covârşitoare” pe „matricea” Internetului în legătură cu prieteni şi prietenie, dar imaginea care mi se pare mie cea mai potrivită, privind acest aspect al vieţii oricăriu om, este următoarea: Să privim la titlul care l-am ales (deşi destul de „fumat” :P) şi în special la cuvântul friendship. Nu am să îl dezbat gramatical, ci doar folosind imaginaţia, am să-l despart în „friend”-prieten şi „ship”-barcă, pentru că eu aseamăn prietenia cu o „barcă” sau „vas” (în funcţie de membrii echipajului :P) care ne trece prin vâltoarea lumii acesteia şi ne menţine privirea înainte.

Ştiu...cam metaforică imaginea, dar lucrul cel mai important este că, în momentul în care nu vedem nimic din cauza greutăţilor, singurul lucru de care ne putem agăţa sunt prieteni pe care îi avem, nu-i aşa? Însă dacă aceştia nu sunt veritabili, atunci doar vom suferi mai mult.

Eu voi fi veşnic recunoscător Celui de Sus, pentru că am fost mereu înconjurat de prieteni care m-au susţinut, m-au ajutat mereu şi au fost alături de mine în momente dificile. Şi încă sunt înconjurat de ei...Vorba aceea, friends 4 ever (prieteni pentru totdeauna – asta ca să nu mă acuze dl. Pruteanu :P)

Totuşi, rămâne o chestiune neelucidată...Cum putem să deosebim dintre cei apropiaţi pe cei care ne sunt într-adevăr prieteni şi nu numai nişte „drumeţi” care se întovărăşesc cu noi de dragul de a se folosi de noi, sau din alte motive efemere.

Acuma, eu nu mă consider deloc în măsură de a da sfaturi, fiindcă sunt foarte tânăr şi mai am multe de învăţat şi de experimentat până pot zice că ştiu câte ceva despre ceva. Însă, ceea ce am observat eu, din toate experienţele prin care am trecut până acum, este că prietenii adevăraţi, în afară de faptul că sunt mereu acolo pentru noi, ne ascultă, simt bucurii şi dureri împreună cu noi şi multe altele, pot fi descoperiţi în momentul în care se observăm posibilitatea purtării unei conversaţii adevărate cu acea persoană.

M-am cam săturat de cuvinte „corecte literar” şi expresii din acestea elevate, aşa că voi explica ce am vrut să spun mai sus, cât pot mai clar. Pentru mine, acea persoană cu care pot discuta despre orice şi oricum, mă ajută să mă apropii mult mai uşor de el/ea. Faţă de cei care rămân „agăţaţi” undeva deasupra şi refuză să coboare la niveul altora, sau încearcă mereu să se ridice, denigrându-i insensibil pe ceilalţi din jur... În momentul în care două (sau mai multe) persoane pot purta o conversaţie coerentă şi „plină” din toate punctele de vedere (hazlie, serioasă, dezbatere, povestire, etc.) eu consider că acele persoane vor deveni foarte uşor prieteni. Dar, dacă nu există un mic sacrificiu din ambele părţi pentru menţinerea acestei prieteni, ea nu va ţine, ba chiar îmi permit să spun că ea nu există în acest caz. Precum orice relaţie, cea de prietenie cere sacrificii enorme şi presupune suportarea greutăţilor şi suferinţelor care vin odată cu ea. DAR, recompensa este una imensă şi pentru toată viaţa.

Acuma, eu am spus la titlu „drumul spre prietenie” (tradus mot-a-mot) pentru că unul dintre metodele în care eu am fost testat în această problemă, pentru a descoperi dacă sunt un prieten adevărat şi dacă cealaltă persoană îmi este prieten/ă cu adevărat, a fost, de multe ori, nevoia de a parcurge (voit sau nevoit :P) o distanţă mai mare sau nu, împreună. În momentul în care am simţit că nu avem subiecte în comun de discutat şi pe deasupra, era evidentă dorinţa de a nu vorbi (chiar şi eu), îmi era clar că nu aveam cum să fim prieteni adevăraţi (după părerea mea, cel puţin).

Însă, acele persoane care făceau drumul să pară „prea” scurt, cu care doream să discut cât mai mult, în care ştiam că pot avea încredere necondiţionată, cu care râdeam de tot şi toate (chiar şi fără motiv), aceia şi acelea mi-au devenit, îmi sunt şi mereu îmi vor fi prieteni.

Nu ştiu cum e la dumneavoastră, dar în ce mă priveşte, tot ce am spus în aceste rânduri este părerea mea, la fel şi fraza cu care voi încheia.

„Prietenia este singurul dar care îl primim în această viaţă imperfectă, nedreaptă şi grea, pe care, la rândul nostru îl putem dărui... Deci, să nu profităm de el şi să nu îl luăm ca pe un lucru de apucat, sau pe care îl merităm...”

PUPE-VĂ MOŞU’...

Nu ştiu alţii cum sunt (vorba lui Creangă), dar eu când mă gândesc la data de 5 decembrie, nu multe lucruri îmi parcurg circumvalaţiunile. Singura amintire mai puţin înceţoşată, este din acel an (care an, nu ştie nimeni) în care am primit o maşinuţă foarte la modă pe vremea aceea, având posibilitatea de a o trage în spate ca apoi să pornească în mare trombă în faţă. Şi pe deasupra i se deschideau portierele;).

Totuşi, dacă stau mai mult (deşi am stat deja vreo 20 de minute) şi încerc sa îmi amintesc, parcă văd ca prin ceaţă o imagine în care eu îmi puneam la uşă nişte cizme, parcă de culoare maro, şi apoi fugeam (nu ştiu de ce, dar...) înapoi în cameră şi mă aşezam, zvelt, înaintea televizorului, ascultând cu o ureche la orice mişcare din coridorul respectiv. Multă bătaie am mai pus pe pisicile care le aveam la acea vreme (nu vă îngrijoraţi, de atunci am crescut, am şi semnat petiţia aia pentru protecţia animalelor, deci...), pentru că de multe ori în nebunia lor jucăuşă, se cocoţau pe te miri ce dungă, pervaz, ghiveci de flori, clanţă, etc. şi făceau zgomote care mă puneau pe fugă în acea direcţie crezând că „a venit moşu’ ”.

Altă imagine care mă „loveşte” legată de această zi este cea a magazinelor în care mergeam cu părinţii sau fraţii şi surorile, decorate cu tot soiul de moşi, reni, fulgi, zurgălăi şi alte chiţibuşuri de sezon.

Treaba, oameni buni, e că de când mă ştiu eu de Crăciun era zăpadă. Îmi amintesc şi ani în care a început să „se depună” omătul de prin noiembrie. Se pare că de ceva vreme încoace vremea ne joacă feste şi clima se schimbă în orice fel vrea izotermele dânsei.

Sincer, duc dorul perioadelor de iarnă în care auzeai strigăte pe străzi, picurul ţurţurilor de pe streaşina casei, sunetul zăpezii trosnind sub picioare, colindele care le urlau copiii din răsputeri în urechile oamenilor cu bomboane şi bani în mâini (aşteptând nerăbdători ultima strofă a colindului:P) şi toate celelalte.

Dar, ce să faci? Aşa trec toate lucrurile...Sincer, cam atat am avut de spus aici, pentru că sincer nici nu văd ce aş putea scrie să fie cine ştie ce...Deci, fără alte declaraţii auxiliare vă spun un sincer:

PUPE-VĂ TOŢI MOŞII CARE AU FOST, SUNT ŞI VOR MAI FI PRIN PREAJMĂ PÂNĂ EXPIRĂ (SAU E ŞTERS) BLOGU’ ĂSTA...