Vântul nu îşi înceta promenada violentă în curtea luminată de soare, dar rece. Cu toţii stăteam pe unde apucam, în speranţa că foarte curând se va termina toată tărăşenia în care am fost târâţi. Se formaseră grupuri mai mici sau mai mari, fiecare discutând acelaşi subiect, cu nuanţe mai puţin sau mai mult hazlii, în funcţie de membrii. Între timp mucitorii care reparau partea de sus a cladirii, ajunseseră foarte aproape de sfârşit (deşi au început în acelaşi timp în care noi ne-am adunat în prima cameră).
Din cauza aleatorie a pierderii răbdării (puţine, în cazul meu), am decis să folosesc ceea ce îmi umpluse până atunci buzunarul stâng şi anume, MP3Player-ul. Deşi am scris nu demult un articol despre influenţa care muzica o are asupra mea, fiind în stare să îmi schimbe starea în care mă aflu când ascult, se profila în acele momente, o încălcare incontestabilă a acelei teorii. Orice aş fi ascultat, nimic nu imi freca neuronii obosiţi mai ră decât gândul: „Ce pisicile mele (toate alea 12) pot ăştia să facă atâta, de ne tot ţin aici?”
Ca la comandă, ieşi din camera în care ne-a început testarea răbdării, nimeni altul decât favoritul tinerilor din acea curte, marele şi apreciatul (imaginaţi-vă toate cele de dinainte în ghilimele) ofiţer cu vestea că de acum va începe împărţirea „foilor” mult aşteptate, în mod (deja fiind ultra-folosit cuvântul în articolele astea, dar ce să faci....articolele mele, cuvintele mele) ALEATOR, mai exact în ordinea în care se corectau lucrările de la testul psihologic.
Precum o ceată, turmă, hoardă, haită şi aşa mai departe de vulturi, toţi câţi au încăput din prima alergare în camera unde se dădeau „rezultatele”, s-au năpustit într-acolo, formându-se pe loc şi în mod aleator un tipar în care să se „facă treaba”. Cei din cameră aveau să îşi aştepte rândul şi la ieşire, să anunţe pe următorul care trebuia să se prezinte.
Am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat şi am aşteptat.....................şi..............în cele din urmă...........după lungi lupte (seculare de 3 minute) cu răbdarea..............chiar înainte de a mă birui disperarea.............am fost chemat să mi se inmâneze foaia şi să mai dau anumite date familiale şi personale.
Acum eram liniştit, ştiind că se va termina totul cât de curând......însă.......Când am sosit în anexa unde erau doamnele secretare care trebuiau să completeze foaia, am primit exasperanta veste că nu mai au exemplare din acel model şi că toţi care am mai rămas vom fi nevoiţi să mai aşteptăm „puţin”.....
A urmat o perioadă de timp din care nu voi exemplifica nimic, din motive de politică constituţională a blogurilor. Dacă aţi auzit expresia de: „ a sudui ca la uşa cortului” veţi înţelege ce a urmat, timp de aproximativ o oră şi câteva zeci de minute. Eu în schimb, de „nervi” am fost obligat să memorez toate afişele, pozele, obiectele de mobilier, gumele de mestecat, petele şi crăpăturile care se aflau în acea cameră de aşteptare.
Într-un final (pentru că deja mă întind cu scrisu’ şi e trecut de 12 şi crap aci de somn) ni s-au împărţit foile eliberatoare şi am întins-o cu toţii din acea „instituţie pur românească” de zici că nici nu am fost pe stradă.
Concluzia mea (una dintre ele, aleasă în mod absolut aleator) din această experienţă, este că: „Draga noastră patrie, refuză să se ridice prin toate punctele pozitive de care dispune, la un nivel „mai” european, acceptând să se complacă (mai plastic spus, să se scalde) în abisul birocraţiei chiar şi în acestă eră a vitezei........VIVE LA ROUMANIE !!!!! :p YEAH RIGHT...
0 comments:
Trimiteţi un comentariu