CU PICIOARELE PE PAMANT part 1

Zbura...

La început i se păru că nici nu se mişcase de pe loc. Dar, pe măsură ce ochii începură să absoarbă lumina care îl înconjura, reuşi să desluşească forme de nori, diferite de cele pe care stătuse. Deasemenea, un fior îi trecu pe şira spinării când îşi simţii părul dezlipindu-i-se de frunte, ridicat de un vânt care devenea tot mai puternic. Era în plină cădere spre un abis nevăzut. În jur nu se vedeau decât nori care se îndreptau în direcţie opusă. Începu să se răsucească pentru a vedea spre ce se îndreaptă în căderea sa. La început nu văzu decât acelaşi peisaj radios, dar nu peste mult timp norii de sub el deveniră tot mai subţiri şi vântul începea să se războiască cu geaca de fâş, ridicând-o deasupra capului său. I se părea ciudat că deşi simţea că viteza creştea tot mai mult, nu se auzea nici cel mai slab zumzăit. O linişte deplină. Dar, aceasta nu dură mult...

O pânză rece şi pufoasă îi acoperi ochii, brusc. Când reuşi să îşi usuce faţa si pleoapele, începu să audă cunoscutul vâjâit al căderii. Privi în jos şi inima îi sări în laringe când văzu pământul apropiindu-se. Vedea până departe, diferite forme de relief, micile pătrăţele parcă de pe tabla de şah care reprezentau parcele sau terenuri virane. Dar, frica nu îl lăsă mult timp să admire priveliştea. Începu să dea frenetic din mâini, ca pentru a-şi încetini căderea. Adrenalina îi pompa prin vene, blocând strigătul care gemea să-i iasă din gât. Însă el nici nu intenţiona să strige. I se părea că dacă va mai face un efort în plus, o venă sau ceva vas îi va plesni.

Începu să îşi imagineze cum va fi momentul impactului, locul în care va cădea, mulţimea de oameni care se vor aduna, dacă va simţi ceva sau nu. Dar în acelaşi timp parcă ceva din spatele gandurilor acestora îi şoptea că nu se va întâmpla nimic din ce îşi imagina el. Viteza cu care se apropia de sol crescuse în acest timp. Se frământa necontenit de ce se întâmplă acest lucru. Ce greşise? Aşa trebuia să se termine totul? Atunci cum rămâne cu a treia uşă?

Privi în sus spre locul de unde căzuse. Un nor gros şi argintiu avea o pată mică în mijloc, probabil locul pe unde trecuse el înainte. Putea să distingă diverse grămăjoare colorate la picioarele sale. Erau satele şi oraşele care se aflau în acele locuri. Spre un astfel de „muşuroi” observă Martin că se îndreaptă. Începeau să se deosebească mici ridicături, blocuri. Era unul dintre oraşele mari ale acelei zone de deal, acum devenind tot mai clar cu cât se apropia.

Închise ochii, aşteptând să simtă cum se va lovi de acoperişul gri de care se apropia tot mai repede. Auzea zgomotele obişnuite ale oraşului, claxoane, strigăte, reclame. Urechea îi ajunse prin apropierea unui stejar înghesuit între case şi auzi vag un ciripit slab de păsărele. În minte îşi închipuia acoperişul spre care văzuse că se îndreaptă şi acum aştepta cu pleoapele strânse să treacă fracţiunile de secundă care îl despărţeau de coliziune. Martin îşi întinse puternic picioarele, strânse din dinţi şi gemu scurt când simţi că vârful pantofilor săi atinse ţigla vişinie. Aceasta explodă în momentul impactului şi băiatul trecu fulgerător prin acoperiş...

Praful se aşternu şi încet-încet bucăţelele desprinse din tavan încetară să mai cadă pe parchetul de jos. „Zburătorul” se afla întins pe un pat moale, acoperit acum cu fărâme de lemn, var şi alte materiale din acoperişul prin care trecuse. Patul care i atenu[ c[derea era aşezat lângă un geam lunguieţ, cu o perdea zugrăvită în diverse culori puternice, făcând lumina care pătrundea să pară cea de la un spectacol de circ.

Nici mirosul care plutea prin aer nu era cu nimic mai prejos.

A DOUA UŞĂ...

Lumina puternică a soarelui acelei după-amiezi, devenea tot mai întunecată pe măsură ce nori negri şi cenuşii îl acopereau tot mai repede. Peisajul odată mirific al Azadei, devenise acum un tablou sumbru şi rece, umplut de umbre sinistre şi dominat de un vânt năpraznic venit parcă de niciunde. Tunete puternice se apropiau precum o hoardă de călăreţi fără număr, pregătiţi de război. Cele trei gigantice porţi semănau cu un grup de uriaşi pregătiţi să se prăbuşească în neantul dedesubt.

Nu mai era linişte, sau cel puţin nu una obişnuită. Un veşnic huruit răsuna în întreaga vale, făcând-o să semene cu un câmp de luptă. Lumina devenea pe minut ce trecea tot mai slabă. Firicele subţiri de apă rece pluteau orizontal cât vedeai cu ochii...Începea ploaia pe Pământ.

Un sat răsfirat pe coastele unui munte mai mic. O casă pricăjită, ştearsă de zugrăveala de odinioară. Un gărduleţ destrămat de vremuri apuse. O bătrânică stând în portiţă cu o cârpă în mână, privind la cerul întunecat, cu ochii mijiţi de stropii care o ajungeau deja.

Bunica se gândea la nepoţelul său, care nu de mult timp plecase lăsând-o complet singură. Şi acum această ploaie care arăta ameninţătoare, prevestea ceva rău. O simţea în oasele-i bătrâne. Ştia...Un strigăt din camera mare, o făcu să tresare, respiră adânc aerul răcoros de ploaie şi oftând: „of, Martin”, intră în camera unde zăcea întins soţul său de o viaţă. Se priviră în ochi şi pentru o clipă, momentul în care se cunoscură redeveni viu, însă odată cu lumina scurtă a unui fulger, unul dintre cei doi închise ochii pe tărâmul acesta...

)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=)=

O rază gălbuie lungă, străpunse „podeaua” ţării de nori şi se înălţă repede peste tot peisajul acela întunecat. Martin tresări şi ridică privirea din locul unde până acum se chinui, fără succes, să dezlege anagrama. Buzele îi erau acoperite de singuri nori albi care mai rămăseseră prin acele locuri. Scutură din cap şi se ridică în picioare simţind pentru prima oară răcoarea care îl învăluise.

Privi în jurul său, ţinănd în mâna stângă foaia cu munca sa de câteva zeci de minute. Un fior îl străbătu la vederea acelui peisaj fioros. Ce fusese lumina care trecuse prin faţa lui, trezindu-l din concentrare?

Coloane uriaşe de nori se învârteau melancolic la câţiva paşi de el, amestecând puritatea norilor albi cu umezeala celor întunecoşi. Un sunet fâşâit îi deranja urechea. Se întoarse să vadă de unde venea. Nu apucă să vadă mare lucru când un fulger izbucni deasupra sa, coborând brusc spre pământul de sub el, ferindu-l la câţiva centimetri. Căzu pe spate, scăpând foaia din mână, o adiere mai puternică luând-o pe sus, până se făcu nevăzută. Nu putea să creadă. Fusese destul de aproape de moarte, şi pe deasupra pierdu şi foaia pe care putea să mai încerce dezlegarea anagramei.

Deznădăjduit se ridică din nou şi scutură norişori de ploaie care se lipiseră de hainele sale ca pânza unui păianjen. Deodată, în spatele său se dezlănţui o rafală de tunete şi fulgere a căror lumină făcea vizibilă umbra băiatului. Nu era un zgomot de obişnuit de furtună. Părea că explodau într-un anume ritm, mai scurt sau mai lung. Strângând din pumni, Martin se-ntoarse pe loc pentru a da ochii cu un adevărat spectacol ceresc...

Zeci de săgeţi luminoase, zgâriau un perete negru de nori care se înălţau ca un paravan în faţa soarelui care părăsise de ceva timp acele meleaguri. Urmele care le lăsau pe acei nori negri semănau cu literele care le cunoştea şi „spectatorul” care privea cu ochi mari acea dezlănţuire a naturii. Nu îşi dădu seama ce reprezenta acea iscălire luminoasă, până când ultima literă fu scrijelită în nor. Atunci îi veni din nou în minte anagrama cu care se chinuise atâta vreme. Aceleaşi cuvinte ciudate stăteau acum săpate în acea tablă improvizată: „Deliriums append cunimias.”

Nu avu timp să spună ceva că spectacolul de lumini începu din nou, acum cu şi mai mult zgomot. Însă, literele care se formau de data asta erau scrise dedesubtul celor dintâi, într-o cu totul altă ordine. În sfârşit acele cuvinte misterioase luau forma unei propoziţii obişnuite...

Martin citi în şoaptă noua ghicitoare care lumina podeaua de nori pe care el călca: „când îmi spui numele dispar” Nu înţelese nimic aşa că citi din nou. Deodată văzu că norul din faţa sa îşi va schimba peste câtva timp forma, făcând să dispară acel scris. Se hotărî să memoreze expresia care spera să îl ducă din acele locuri întunecoase. Şi într-adevăr nu peste mult timp, mai mult de jumătate din scris dispăru în neant, tabla noroasă din faţa sa devenind un soi de deal mic lovit necontenit de fulgere scurte.

Ce dispare când îi pronunţi numele? Era vreun obiect? Se afla cam la acelaşi nivel la care era înainte ca literele să se aranjeze astfel. Nu ştia răspunsul şi frigul din acei nori de ploaie îi făcea sarcina şi mai dificilă. Începea să îl enerveze zgomotul tot mai pronunţat al furtunii, făcând să dispară orice moment cât de scurt de linişte.

Se opri în loc cu o expresie tâmpă pe chip. Putea să fie aşa simplu? Şi dacă era, cine era el să discute nivelele de dificultate ale unei cuti de lemn de 30 pe 45? Alergă spre cea de a doua uşă, întinse mâna în jos şi în câteva secunde simţi cutia buclucaşă atingându-i degetele. O înşfăcă şi privi literele scrijelite alfabetic pe margine. Aveau acea strălucire care o avură şi cifrele când se folosi de ele pentru a deschide prima poartă. Dar acele cifre le apăsase pentru a le activa. Însă literele nu păreau să poată fi apăsate. Ce trebuia să facă pentru a selecta pe cele care formau răspunsul?

O bucăţică de nor ateriză pe una dintre litere făcând-o roşie. Îşi dădu seama. Norii erau „pasta” cu care trebuia să umple şanţurile literelor care erau corecte. Luă un pumn de nori cenuşii de pe un stâlp din apropiere şi începu să presare pe literele care credea că formează răspunsul ghicitorii.

Începu să pronunţe literele pe măsură ce le umplea, pentru a nu uita vreuna: L...I...N...I...Ş...T...E...A !!!

Cu o explozie puternică suprafaţa uşii se sparse în sute de bucăţi pentru a lăsa o lumină puternică şi albăstruie să evadeze şi să umple acea închisoare de nori....

ÎN spatele UŞII nr. 1

Totul deveni luminos când, cu un scârţâit de rugină, uşa mare de metal se deschise larg în faţa lui Martin. Întinse mâna pentru a-şi feri ochii de lumina orbitoare care evadase prin poarta acum deschisă la câţiva paşi de el. Încercă să se dea înapoi, însă cutia din mâini se prefăcu într-un magnet care îl trăgea spre ceea ce se afla dincolo de uşă. Păşi încet fără a putea vedea spre ce se îndreaptă. Cu coada ochiului vedea norii argintii peste care se plimbase cu câteva minute în urmă, simţea aerul răcoros care fremăta prin acele locuri, dar nu trecu mult şi toate acestea dispărură...

Brusc, pantofi săi albaştri nu mai împrăştiau fumul norilor, ci începură să strivească ceva puţin mai tare. Un scârţâit surd se auzea în timp ce Martin păşea şovăielnic pe iarba proaspăt umezită de rouă. Clipi sacadat pentru a se obişnui cu lumina verzuie care strălucea în faţa sa. Era înconjurat de o mulţime de pomi, de culoarea smaraldului, foşnind în adierea unui vânt cald de dimineaţă.

Privea în jurul său, cu ochii mari li gura larg deschisă. Trecuse într-o altă lume, nu se mai afla pe tărâmurile acoperite de nori, ci i se părea că aceste locuri sunt pe pământ. Mai mult, parcă oarecum locurile acestea îi trezeau anumite amintiri de mult acoperite de ceaţa uitării. Înainta prin iarba umedă, privind în jur sperând că amintirile confuze din minte i se vor limpezi curând.

Peste câteva momente liniştea absolută care puse stăpânire pe locurile sale, începu să bâzâie cu freamătul unor glasuri. Martin se opri în loc. Nu era singur în acea pădure...Privi cutia care o ţinuse până acum în braţe şi se gândi ce să facă să nu pericliteze „cheia” cu care presupunea că va trebui să deschidă celelalte două porţi din valea Azada. Observă la o mică distanţă un pom mai zdravăn cu o scorbură acoperită de muşchi. Se hotărî să ascundă acolo caseta, până ce va desluşi cine se mai afla cu el în acel codru.

Nu după mult timp de umblat în direcţia glasurilor, ochii lui Martin puteau să vadă un lac întins, împrejmuit de pomii din pădurea prin care hoinărise tot acest timp. Ceea ce îl făcu, însă, să se oprească şi să caute sprijin pe cel mai apropiat pom fu imaginea celor două siluete care stăteau pe iarbă la marginea lacului. De la ei veneau vocile care le auzise el. Una dintre ele, cea mai mare, ţinea o undiţă lungă improvizată din ceea ce i se părea lui Martin a fi o creangă subţire, cu un fir roşu legat la capăt. Cea de a doua siluetă era mai mică şi stătea sprijinită de prima.

După ce se apropie încetuţ de cei doi, văzu că acea undiţă nu îi este deloc străină. În minte îi apăru acea dimineaţă în care el şi bunicul său plecară pe furiş, înainte de a se crăpa de ziuă, nu luară nimic cu ei şi astfel rupseră o creangă mai zdravănă de pe drum din care îşi făuriră o undiţă.

Lacrimile îl năpădiră când, după ce se apropie mai mult, putu să observe părul mătăsos al bunicului şi îi auzi vocea sa gravă şi lentă povestind despre năzbâtiile care le făcu el la „vremea sa”. Se dezmetici când îşi dădu seama că se mai afla cineva între el şi moşneag. Se înclină puţin pentru a vedea cine era cea de a doua persoană. Era el însuşi, aşa cum arăta atunci !! Sperietura care o trase îl făcu să calce pe o piatră umezită şi plonjă cu fundul înainte în apa rece a lacului.

Fiind încă de mic un înotător priceput, ajunse înapoi la suprafaţă în scurt timp şi încremenit privea scena de pe malul lacului. Şi-o amintea perfect... El şi bunicul său stăteau liniştiţi şi priveau cum se reflectă soarele abia ieşit din culcuş în lumina limpede a lacului, când fuseseră speriaţi de sunetul unui obiect destul de mare căzând în apă. Se îndreptară de spate şi priviră îndelung locul unde apa încă era tulburată, însă nu puteau să vadă nimic. Cel puţin atunci aşa i se păruse. Acum însă, înţelegând că el fusese „obiectul”, văzu într-o fracţiune de secundă că deşi la momentul acela bunicul îi spusese că a fost una dintre pietrele mai mari, acum ochii săi azurii se întâlniră cu ai săi şi o scilpire însoţită de un surâs scurt apăru pe faţa sa îmbătrânită.

Băiatul înotă spre mal şi năpădit de emoţii dar mai ales de un fior rece necunoscut (o fi fost apa rece din haine) se hotărî să plece de acolo. Aruncă o ultimă privire spre cei doi care îşi reluară „munca” şi văzu mâna bunicului său scotocind în buzunarele hainei sale vechi şi cârpite. Stătu să vadă ce scoate bătrânul din sacou şi observă o bucăţică de hârtie strânsă în pumn. Peste câteva momente moşneagul aruncă acea hârtie mototolită, care se rostogoli la o mică distanţă de papucii băiatului. Martin stătu pe gânduri o clipă...O fi făcut-o intenţionat? O fi ştiind că el se află acolo? Cum? Dacă a fost doar simplul fapt de a goli acel buzunar? Ce o fi hârtia aceea? Arăta destul de murdară şi foarte şifonată.

Privind încă odată spre bunicul său, se aplecă şi ridică hârtia. Se îndreptă spre un petec de lumină dintre pomi timp în care se străduia să desfacă bucăţica de foaie ruptă pare-se dintr-un caiet de-al său vechi. Citi rândurile iscălite acolo, o băgă în buzunar şi se îndreptă spre uşa pe care intră în acest loc ciudat. Nu observă, însă, cum bunicul privea acum spre locul unde aruncase hârtia şi îşi reluă apoi şirul poveştii având un zambet larg pe faţă.

()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()()

Obosit, umplut de frig în urma ”bălăcirii” şi confuz, Martin se aruncă pe primul norişor mai mare de care dădu când trecu pragul porţii 1. Cum atinse suprafaţa pufoasă şi albă, auzi un bubuit metalic în spatele său. Întoarse capul şi văzu poarta închisă ermetic şi numărul auriu căzând cu o bufnitură. Înţelese...Prima uşă îi oferise tot ceea ce trebuia. Întrebarea era: ce voia să însemne acea amintire? Şi cum putea el să folosească ace hârtie? La urma urmei nu înţelegea nimic din ce era scris acolo. Desfăcu din nou hârtia şi reciti ciudatul mesaj: „Deliriums append cunimias.”. Suflă deznădăjduit. Ce însemnau toate acestea? Aruncă bucăţica pe jos gândindu-se că până aici i-a fost. Ce mai putea să facă? Cum să deschidă uşa dacă nu ştie descifra indiciul?

Un val de sudoare îi umplu fruntea ! CUTIA ! Lăsase cutia pe iarbă în prima „lume”, lângă lac...Nu o luase în mână când plecase. Cum a putut să uite de ea? Acum nu mai putea să intre din nou acolo. Răcni plin de disperare şi lovi cu piciorul într-un nor care plutea în faţa sa. Însă piciorul său nu trecu prin abur, ci lovi ceva solid. Se aruncă peste el şi dădu praful norului la o parte dezvelind...cutia Azada. Se pare că şi uitată în vreun loc, caseta avea puterea de a reveni la cel care trebuie să o deschidă.

Se înveseli puţin şi răsuflă uşurat. Dar, ce putea acum să facă? Nu ştia următorul cod. Luă din nou foicica şi privirea îi sări spre unul dintre colţurile care nu le despături şi care avea ceva scris dedesubt. Ridică îndoitura şi recunoscu urmele stiloului stricat al bunicului care însemnase în grabă, probabil, cuvântul: angramă. Martin ştia ce este o anagramă, ţinând minte cum stătea cu bunica sa în bucătărioara mică şi exagerat de călduroasă şi completau rebusuri, integrame şi tot felul de jocuri de cuvinte până seara târziu. Însă o anagramă din trei cuvinte era ceva cu mult mai greu decât ceea ce se jucase el mai demult. Erau nenumărate posibilităţi...Dar, bucuros că măcar acum ştia ce trebuie să facă, scoase stiloul şi se aşternu la scris, întins pe burtă printre norii care se plimbau nederanjaţi în jurul său, în scurt timp acoperindu-l complet.

Trei construcţii uriaşe se ridicau într-o vale ninsă de nori de toate formele şi nuanţele. Peisaje cereşti se formau, mereu noi, mereu diferite, cu fiecare secundă care trecea. Însă în depărtare nori negrii se profilau pe cerul albastru-cristalin. Un fulger îndepărtat, urmat de o bubuitură groasă zguduiră vârful unui „munte ceresc” schimbându-l ca la comandă în vale...